„Bine, 5 dolari pe oră.”

Dintr-odată, mă cuprinsese o tăcere absolută. Ceva se schimbase. Oferta era prea mare şi devenise caraghioasă. Puţini adulţi câştigau pe atunci 5 dolari pe oră. Ispita dispăruse şi se reinstalase calmul. Uşurel, m-am întors spre stânga să mă uit la Mike. S-a uitat şi el la mine. În sfârşit, acea parte a sufletului meu dispusă să cedeze fusese amuţită. Preluase controlul acea parte care nu putea fi cumpărată. Se instalaseră în mintea şi în sufletul meu un calm şi o certitudine în privinţa banilor. Mi-am dat seama că şi Mike ajunsese în acelaşi punct.

„Bun”, zise tatăl cel bogat cu blândeţe. „Aproape toţi oamenii au un preţ. Şi asta din pricina fricii şi a lăcomiei. Mai întâi, teama de a rămâne fără bani ne motivează să muncim din greu şi, odată ce primim leafa, lăcomia sau dorinţa ne face să ne gândim la tot felul de lucruri pe care le-am putea cumpăra. Atunci se creează un anumit tipar.”

„Ce tipar?”, am întrebat.

„Tiparul conform căruia se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc facturile, se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc facturile... Din acel moment, viaţa lor este pentru totdeauna prada fricii şi a lăcomiei. Dacă le oferi mai mulţi bani, ei vor continua acest ciclu, pentru că îşi vor spori cheltuielile. Asta este ceea ce eu numesc Cursa Şobolanului.”

„Există şi o altă cale?”, a întrebat Mike.

„Da”, a spus tatăl cel bogat fără să se grăbească. „Dar puţini o găsesc.”

„Şi care ar fi aceasta?”, a întrebat Mike.

„Ei bine, băieţi, sper ca aceasta să fie cea pe care o veţi găsi muncind şi studiind alături de mine. De asta nu vă mai plătesc.”

„Şi care e ideea?”, a întrebat Mike. „Ne-am cam săturat să muncim din greu, mai ales pe degeaba.”

„Ei bine, primul pas ar fi sinceritatea”, spuse tatăl cel bogat.

„Dar noi n-am minţit”, am zis.

„N-am spus că aţi minţit. Am zis să spuneţi adevărul”, mi-a replicat tatăl cel bogat.

„În ce privinţa?”, am întrebat.

„Referitor la ceea ce simţiţi”, a spus tatăl cel bogat. „Nu trebuie să o spuneţi altcuiva, decât vouă înşivă.”

„Vreţi să spuneţi că oamenii din parc, cei care muncesc pentru dumneavoastră, d-na Martin, ei toţi nu fac asta?”, am întrebat.

„Mă îndoiesc”, spuse tatăl cel bogat. „În schimb, trăiesc cu teama lipsei banilor. În loc să se confrunte cu această frică, ei reacţionează şi nu gândesc. Reacţionează emoţional, în loc să-şi pună capul la contribuţie”, spuse tatăl cel bogat mângâindu-ne pe cap. „După care se aleg cu câţiva bănuţi şi din nou pun stăpânire pe ei bucuria, dorinţa şi lăcomia de a o lua de la capăt şi din nou reacţionează în loc să gândească.”

„Deci sentimentele iau locul gândirii”, spuse Mike.

„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „În loc să recunoască adevărul în privinţa sentimentelor lor, ei reacţionează în raport cu ele şi nu reuşesc să mai gândească. Ei simt frica şi merg la muncă, sperând că banii îi vor scăpa de frică. Dar lucrurile nu stau aşa. Această teamă veche de când lumea îi bântuie şi se întorc la muncă, sperând din nou ca banii să le calmeze temerile şi din nou aşa ceva nu se întâmplă. Frica i-a împins în această capcană şi muncesc din pricina ei, câştigă bani, muncesc, iar câştigă bani, totul în speranţa că vor scăpa de frică.

Dar în fiecare dimineaţă de cum se scoală, frica de o viaţă se trezeşte odată cu ei. Milioane de oameni nu pot dormi din cauza fricii, noaptea transformându-se într-o veşnică frământare. Şi se trezesc şi merg la muncă, sperând ca leafa să ucidă pentru totdeauna teama chinuitoare din sufletul lor. Ei sunt la cheremul banilor şi refuză să recunoască asta. Banii deţin controlul asupra sentimentelor lor, dar şi asupra sufletelor lor.”

Tatăl cel bogat tăcu, aşteptând ca vorbele lui să-şi facă efectul. Mike şi cu mine auzisem ce spusese, dar nu înţelesesem prea bine despre ce era vorba. Ştiam doar că m-am întrebat adesea de ce adulţii se grăbesc atâta să ajungă la slujbă. Nu părea a fi nimic amuzant şi nu păreau prea fericiţi, totuşi ceva îi determina să meargă repede spre serviciu.

Dându-şi seama că am reţinut cât se putuse din ceea ce ne povestise, tatăl cel bogat a spus: „Băieţi, aş vrea ca voi să evitaţi această capcană. Asta aş vrea de fapt să vă învăţ. Nu doar să fiţi bogaţi, pentru că bogăţia nu rezolvă problema.”

„Nu?”, am întrebat eu mirat.

„Nu. Dar lăsaţi-mă mai întâi să vă termin de vorbit şi despre cel de-al doilea sentiment, cel al dorinţei. Unii îi spun lăcomie, dar eu prefer să-i zic dorinţă. E normal să-ţi doreşti ceva mai bun, mai frumos, mai amuzant şi mai palpitant. Oamenii muncesc pentru bani şi din pricina dorinţei. Ei doresc bani din cauza lucrurilor de care s-ar putea bucura şi pe care le-ar putea astfel cumpăra. Dar bucuria pe care o aduc banii este adesea scurtă, pentru că foarte curând vor avea nevoie de alţi bani pentru mai multă bucurie, mai multă plăcere, mai mult confort şi mai multă siguranţă. Şi atunci continuă să muncească gândindu-se că banii le vor domoli sufletul tulburat de frică şi de dorinţă. Dar banii nu pot face asta.”

„Nici în cazul oamenilor bogaţi?”, întrebă Mike.

„Nici măcar în cazul lor”, spuse tatăl cel bogat. „De fapt, motivul pentru care mulţi oameni sunt bogaţi nu este dorinţa, ci frica. Ei cred că banii pot îndepărta frica lipsei de bani, frica de sărăcie şi astfel adună averi întregi ca să descopere că tot nu scapă de frică. Pentru că acum se tem să nu piardă aceşti bani. Am prieteni care continuă să muncească, deşi au o grămadă de bani. Ştiu oameni care au milioane şi care acum se tem mai mult decât atunci când erau săraci. Se tem să nu-şi piardă toţi banii. Temerile care i-au făcut să se îmbogăţească se accentuează. Sufletul acela plin de slăbiciuni este tot mai disperat. Nu vor să-şi piardă casele cele mari, maşinile şi stilul de viaţă asigurat de bani. Îşi fac griji în legătură cu ce ar putea gândi prietenii lor dacă şi-ar pierde toţi banii. Mulţi