adresa care v-am dat-o şi eu voi mai trimite, ca să puteţi ajunge să ne întîlnim. Pe urmă vedem noi ce-i de făcut. Să uită roată prin casă. Patru camere îmbrăcate, mobilate, cu divanuri, cu covoare persiane pe jos, dulapurile pline cu haine şi ne spune nouă: luaţi-vă ce doriţi. Dar ce ai putut să iei. Cum n-au putut ei lua nimic, numai cu ce au fost îmbrăcaţi, căci în maşina mică ce poate să puie, aşa şi noi nu am putut lua nimic, căci eram destui noi pe căruţă. Ei şi-au luat rămas bun de la noi, s-au pus pe maşină şi au plecat.

Noi am mai stat puţin şi l-am aşteptat pe bărbatul meu. Am văzut că nu vine şi triaba merge rău, am pus-o pe mama în căruţă şi am pornit şi noi spre regatu vechi. Am trecut Momomiţa, am ajuns la Buda Mare. Acolo am poposit oliacă. S-au odihnit caii şi iarăşi am mai mers cîţiva chilometri pînă într-un sat Godineşti. Am tras caruţa la o casă, de bună siamă ni-am cerut să ne primiască să noptăm. S-au întîmplat nişte oameni foarte buni. Ni-au primit foarte bine, au dus-o pe mama în casă, am dormit oliacă, cum a fost somnu în timpu cela. S-a făcut ziua, să ne pornim mai departe, dar tot îngăduiam şi aşteptam pe bărbatul meu. Am stat aşa pînă sub amiază. Am văzut că nu mai vine. Fratele Floria mă întreabă pe mine: eu nu pot să stau mai mult, ce facem că Chirică nu vine, aşa îl chema pe bărbatul meu. Eu nu putiam să-i spun să mai steie, căci de acuma să auziau tancurile rusăşti huruind. Floria pregăteşte caruţa. A cerut la omul de casă să-i deie voie să taie nişte druci din grădină; i-a tăiat şi i-a îndoit pe căruţă aşa ca cortu. L-am acoperit cu nişte ţoluri, asta am făcut pentru mama ca să nu fie prea soare şi chiar pentru ploaie. Numai am gătit asta de făcut; fratele a scos caii, i-a înhămat şi ne porniam să o punem pe mama în căruţă, cînd vedem la poartă că soseşte bărbatu meu şi cumnatu lui Floria, adică fratele nevestei lui. Eu bucuroasă că a venit şi bărbatul şi vom merge împreună, dar cînd colo ce să vezi, ei au prins a plînge amîndoi mai rău ca nişte femei. Că unde mergeţi voi, unde aţi lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pîne, vaci cu lapte, porci de tăiat şi în sfîrşit toate cele trebuincioase şi v-aţi pornit numai cu sufletu gol. Cînd a însăra, la care păreţi or trage copiii, pe care pat s-or culca, ce or mînca copiii. Aşa plîngia, că îi curgiau lacrimile şuvoi. Eu am trăit pînă atunci douăzeci de ani cu el şi a murit din familie un frate al meu, tatăl meu, tatăl lui, şi cu nu l-am văzut să-i curgă lacrimi din ochi aşa ca atunci. Atîta ni-a încîntat el cît şi cumnatul lui Floria că moscalii au ajuns în sat, îi plin de armată prin sat, îs oameni buni, stau de sfat cu lumia, nu zic nimăruia nimica.

Voi aţi lasat satu şi unde v-aţi pornit şi unde mergeţi, întoarceţi-vă înapoi, unde duceţi copiii şi cîte basme de aiestia, nu mai pot să le scriu toate. Cumnata mia, nivasta lui Floria, s-a îndoit după vorbele frăţîne-său. Eu nu mă dam nici într-un chip să mă întorc înapoi, parcă inima îmi spunia, nu te întoarce, că nu faci bine, dar pînă la sfîrşit m-a făcut bărbatul să-l ascult, văzîndu-i atîta lacrimă. Dar mult mai bine era dacă nu-l ascultam şi pentru dînsu şi pentru mine cu copiii.

În sfîrşit, Floria, fratele, a avut o fire mai statornică, neschimbăcioasă. S-a întors către cumnatul lui, către nevastă şi bărbatul meu şi întreabă: ce faceţi voi, ce vă tîrguiţi atîta, hai să mergem. Cumnatul lui a început cu alt feli de vorbe către Floria: da ce te ţii tu mai cu minte ca toată lumia. Un popor atît de mare a trăit sub stăpînirea moscalului şi acuma ce aşa mare lucru, om trăi şi noi. Să laşi atît de mult bine, gospodăria şi toate cele trebuincioase. Le ai la îndemînă, le-ai lăsat şi du-te, unde... şi la ce. Atunci fratele Floria s-a schimbat la faţă şi le spune: judecata voastră este slabă şi îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi. Eu, unu, nu mă întorc, pentru nimic în lume. Şi-a aşezat pălăria strîns pe cap, ochii i s-au împlut cu lacrimi şi nu a mai putut vorbi, decît a spus: îmi pare foarte rău, dar altceva nu pot să fac dacă nu mă ascultaţi. Rămîneţi cu Dumnezeu, eu plec. Şi s-a pornit pe o cărare peste cîmp. Eu nu mai putiam de plîns. Am păşit cîţiva paşi în urma lui şi pe urmă am stat în loc şi m-am uitat după el pînă cînd a trecut după un deal şi nu l-am mai văzut. Am stat în locu cela nemişcată şi am plîns cu amar. Să vede că i-a fost şi lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dată capul să se uite înapoi. Timpul era liniştit, soare, cald, frumos.

Bărbatul meu şi cumnatu lui Floria şi-au împlinit dorinţa. întorc caruţa spre casă, o punem pe mama în căruţă şi pornim spre casă. Deodată s-a schimbat timpu, pe loc s-a posomorit. Am pornit aşa la drum şi am mers poate ca un chilometru sau mai bine. A început un vînt tare. S-au rădicat nişte nouri negri şi aşia veniau de jos, de îţi păria că ating vîrful copacilor. A început să fulgere şi să tune. Nişte trăsnete grozave de îţi păria că e sfîrşitul lumii. Mama săraca, bolnavă, în căruţă. S-a întunecat de nouri, aproape ca noaptea. Ploaia a început să curgă ca din cofă. Nu erau picături de ploaie, ci vărsa aşa cum ai turna cu o galeală. Mama săraca respira prin canulă, de aceia nu aviam altă frică decît a mamii. Am strîns-o lîngă mine. Aviam o mică umbrelă şi