i-am pus-o în faţa ei. A oprit caruţa la marginea drumului şi tremuram dc grije cum să o învălesc de ploaie, nu cumva să ajungă un strop de ploaie în canula pe care respira, că gata era cu ea. Cu multă grije şi cu ajutoriu micuţei umbrele pe care am luat-o din casă, de la bădiţa Ionică, am salvat-o pe mama. De nu era umbrela, nu cred că o mai putiam scăpa în viaţă, de ploaia ceia aşa grozavă. Umbrela ceia am păstrat-o mult timp, ca un semn de salvare, cu care am scăpat-o pe mama.

Mi-a dat în gînd, chiar în momentele celia şi astăzi mă gîndesc că adevărat a fost, cînd eram copilă şi îmblam la şcoală, am învăţat o poiezie despre Mănăstirea Argeşului.

Cum au fost un meşter, îl chema Manolia, şi el s-a apucat să clădiască o mănăstire, cu mai mulţi lucrători împreună. Dar ce să întîmpla cu lucru lor? Cît lucrau ei toată ziua, peste noapte să surpa. Tot lucrul lor despăria. Aşa s-a întîmplat mai multe zile de-a rîndu. Au stat toţi lucratorii împreună cu meşterul Manolia de sfat, să vadă ce-i de făcut că nu merge lucru deloc, ce lucrează ziua, noaptia despare. Şi meşterul Manolia le spune la lucrători, iată care-i părerea mea, dacă staţi şi voi la învoială şi vă prindeţi la aşa ceva, că i-a spus lui în vis, să facă asta şi are să miargă lucru. Să se apuce diminiaţa de lucru şi să vadă a cărui nivastă o să vie mai întăi la ei acolo unde lucrau şi pe aceia să o zidiască în părete. Au făcut legătura, cu jurămînt, că să prind toţi, ori şi a căruia ar fi. Cînd diminiaţa s-au apucat de lucru şi colo pe la prînz să uită în zare, văd în depărtare că vine cineva. Să uită toţi să-şi cunoască a cărui nivastă vine şi îşi cunoaşte meşterul Manolia că este chiar a lui nivastă. Se frînge de durere, că ştie ce o aşteaptă. Să pune în genunchi şi face rugăciuni la Dumnezeu, să deie ploi cu trăsnete şi furtuni, ca să-i întoarcă înapoi nivasta de la nenorociria ce o aştepta. Dumnezeu l-a ascultat, a dat o furtună cu ploaie şi trăsnete grozave, da nivasta lui Manolia tot ţinia drumu înainte. Nu s-a întors pînă a ajuns la ei. Şi dacă a ajuns la ei, meşterul Manolia nu a putut să-şi calce cuvîntul ce l-au depus toţi cu jurămînt. A trebuit să-şi puie nivasta, să o zidiască de vie în zid. La început i-a părut şiagă nevestei lui Manolia, dar mai pe urmă cînd vedia că zidu o strînge, să ruga cu versuri jeloase şi-i zicia: Manole, Manole, meştere Manole, fie-ţi milă de mine că zidul rău mă strînge, viaţa mi se stînge. Şi încă multe versuri să ruga la meşterul Manolia, ca să-i fie milă de dînsa, dar meşterul Manolia cu toţi ceilalţi lucrători zidiau înainte, pînă au acoperit-o cu totul.

Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tîlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atîta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, cînd am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă.

Şi aşa către siară, cînd amurgia ziua cu noaptia, am ajuns înapoi acasă. De bună siamă că eram uzi pînă la piele, flămînzi şi necăjiţi. Ni-a prins bine că am intrat în cuibu nostru, ni-am desbrăcat, ni-am uscat, am mîncat oliacă şi ni-am gribuit la cald. A doua zi ni-am sculat şi am început din nou pe lîngă gospodărie a căuta de ce trebuie. Prin sat era plin de armată aşa cum ni-a spus şi bărbatul, dară armata îşi vedia de treburile ei, nu avia de-a face cu nimic cu lumia. Peste scurt timp armata s-a rădicat din sat. A venit miliţia, adică aşa cum erau pe timpuri jandarmii. Aieştia au început să pipăie altfel. Ziua era tehu, linişte, nimic, dară în timpu nopţii, pe la orele 12 sau 1, venia maşina niagră la poartă. Avia miliţia o maşină niagră acoperită şi închisă, fără fereşti. Venia în timpu nopţii, întră în casă şi îl lua pe om, aşa ca pe o pradă, fără să ştie ceva, să fie ameninţat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neştiute îl lua pe om, îl punia în maşină şi nu ştia nimeni unde îl duce.

A fost începutu la fratele cel mai mic al bărbatului, Mihai, care era pe timpul cela primar. Şi după asta, aproape în fiecare noapte erau răpiţi cîte un barbat sau doi. Numai auziai diminiaţa că cutare bărbat de acuma nu-i, l-au luat astă noapte.

De obicei, la noi în sat, tinerelu, adică flăcăii, îmblă pe drum, siara mărg pe la fete. Aşa e obiceiu din bătrîni. Şi în timpurile celea, prin anul 1940, pe cînd să facia prada asta de bărbaţi, flăcăii erau pe drum. Şi cum simţiau că întră maşina niagră în sat, să tupilau pe după garduri, prin grădini, care şi unde se afla, şi pîndiau unde au să între şi ce au să facă. Ei să coborau din maşină, înconjurau casa, căci erau mai mulţi, ca nu cumva să fugă cineva pe feriastră sau cumva. Îl scula pe om din somn şi-l lua.

Într-o noapte a întrat la un om care nu s-a aşteptat niciodată la aşa ceva. L-a sculat din somn şi i-a spus să se îmbrace, să miargă cu ei. Omul spăriat a început să se roage că nu-i vinovat cu nimic, pentru ce îl iau. Dară au început mai cu rău. Omul săracu