amantă, contra a două mii de lei pe lună. Sînt foarte periculoși cînd te iei de ei. Mai mulți sectoriști au fost bătuți și tăiați cu cuțitele, șefului nostru de la Moravuri, maiorul Ghindă, au vrut să-i răpească copilul, ca să se răzbune, iar procurorului Tocilescu, care le-a cerut pedepse maxime, i-au dat cu o rangă în cap, noaptea, nenorocindu-l pe viață.

Nela auzea monologul ofițerului pe jumătate, era aproape adormită, i se închideau ochii din minut în minut. Oboseala i se răspîndise atît de profund în trup, încît în clipele acelea de ațipire avea timp să viseze, visă înmormîntarea tatălui, momentul cînd coborîse în subsolul crematoriului ca să-i aranjeze părul și cravata înainte de a fi introdus în cuptor, visă cum i-a adunat scamele de pe costum, cum l-a sărutat pe frunte și pe ochi și i-a dat sfaturi: să fie cuminte dincolo, să nu-și facă griji, ea nu-l va uita niciodată, iar de revăzut se vor revedea în mod sigur etc. Despărțirea de el a durat o jumătate de oră, pînă cînd muncitorii manipulanți și fochistul crematoriului au scos-o de-acolo cu forța, așteptau încă doi morți să fie incinerați, ce dracu’, se enervase șeful crematoriului, dacă am pierde atîta timp cu fiecare, unde am ajunge? Maiorul înțelese că Nela nu mai rezistă și trecu la ultimele întrebări.

— Problema e să aflăm cine e bărbatul plin de sînge care a apărut în baracă și care, probabil, ți-a salvat viața. Ți-a dat vreun nume?

— Nu.

— Dar l-ai recunoaște?

— Cred că da.

— Poate că vine însuși să reclame ce s-a întîmplat, cum a ajuns acolo și cine erau cei care l-au bătut. De prins îi vom prinde precis, dar te sfătuiesc să nu apari la tribunal, ia-ți un avocat, prietenii lor s-ar răzbuna pe dumneata în mod sigur. A doua chestiune: să te duci chiar mîine de dimineață la medic pentru un certificat care să dovedească violul. Acum treci alături și scrie declarația. Dacă ești foarte obosită, după cum văd că ești, poți să te întinzi puțin, e un pat acolo, o pernă și-o pătură, iar dacă mai ai ceva țigări, lasă-mi-le mie.

Nela se duse în camera alăturată, o cameră a ofițerului de serviciu, și se culcă imediat, nu mai era în stare să scrie declarația, o dureau cumplit mîinile și picioarele, o durea capul în locul unde fusese lovită cu pumnul și avea bănuiala că un deget de la mîna dreaptă era fracturat.

Se trezi peste două ore, amorțită, cu dureri și mai cumplite de cap. Alături se certau doi bărbați cu voci groase, vorbind în același timp. Ofițerul de serviciu încerca să-i potolească:

— Nu urlați, că nu sînteți în cîmp! Mă doare capul.

— Eu, zise una dintre vocile groase, mă scol în fiecare dimineață la cinci ca să-mi ud florile de pe balcon.

— De ce la cinci? întrebă ofițerul.

— Asta e ora mea de sculare. La cinci mă sculam cînd aveam servici, la cinci mă scol și-acuma, cînd sînt pensionar.

— Și?

— Îmi ud florile, ca de obicei, la care dînsul, care stă sub mine cu un etaj, iese pe balcon și-mi zice: „Bulfinski, fir-ai tu al dracului cu neamul tău de basarabeni cu tot și cu bașoldina de nevastă-ta, că nu știu ce și nu știu cum.”

Interveni și cealaltă voce groasă:

— Întîi să zică ce-a zis mai înainte.

— Ce-am zis?

— Că e dreptul tău să uzi florile, că nimeni nu te poate opri și că o să mă uzi în cap în fiecare dimineață și seară pînă mi-or crește crengi și frunze pe corp. Ai zis sau n-ai zis?

Nela se stropi cu apă pe obraji, ca să se trezească, apoi își studie fața în oglinda murdară și crăpată de deasupra chiuvetei. Arăta mizerabil, era foarte palidă și slabă, ochii aveau cearcăne vinete, iar nasul i se ascuțise ca un ardei iute. „Trebuie să mă duc la spital să zac cîteva zile, să-mi revin.” După ce scrise o declarație de vreo zece rînduri, deschise ușa și intră în biroul ofițerului de serviciu. Acesta le făcu semn celor doi pensionari să tacă și-o luă deoparte.

— Cum te simți?

— Prost. Mă duc la spital. Asta e declarația.

— Bine. Mă găsești exact peste douăzeci și patru de ore tot aici. Vii cu certificatul. La spital te duci la directorul-adjunct și spui că vii din partea mea. Sîntem veri. Îl cheamă Butușină.

— Mulțumesc.

Ieșind în stradă, Nela văzu peste tot steaguri, lozinci și portrete, soldați care se înșiruiau pe trotuare, milițieni și tarabe cu crenvurști, muștar, covrigi și prăjituri. Ceru un Crenvurst unei vînzătoare, dar aceasta o refuză categoric:

— Nu servim decît după manifestație.

Deși nu-i era foame cu adevărat, Nela se enervă cumplit și o bruscă verbal pe vînzătoare, o tînără grasă, cu un coc imens în vîrful capului, la care muncise, probabil, cîteva ore.

— Dumneata trebuie să servești cînd vreau eu, nu cînd vrei dumneata!

— Nea Gogule! strigă către un bărbat solid, îndesat, cu o burtă rotundă, care aranja niște cartoane cu prăjituri pe o masă alăturată.

— Ce e? întrebă acesta, văzîndu-și de treabă mai departe.

— Vezi mata ce vrea parașuta asta.

— Ce dorește duduia? întrebă nea Gogu fără să se întrerupă din lucru.

— Vreau un crenvurșt.

— Așa de dimineață? Pe burta goală? Nu e bine. Nu e bine deloc. Te duci dumneata, iei un steag, un panou, un portret sau împingi un car alegoric cu realizări pe primul semestru și, pe urmă, după ce-ai strigat „ura” cu toți plămînii, sincer și convingător, vii și te servim cu un crenvurșt. Hai, valea!

Nela avea în ea o încărcătură nervoasă pe care nu o mai putea controla, așa că începu să urle și să țipe, îl insultă pe bărbatul cu numele de Gogu și pe vînzătoarea cu coc blond, făcîndu-i ordinari, hoți, pungași, șnapani, îmbuibați de pe urma bieților consumatori, cu saltelele pline de bani și bijuterii etc.

— V-aș împușca pe toți, bandiților! Lumea n-are ce mînca și voi vă îngrășați ca niște porci!

Firește, apăru imediat un ofițer de Miliție însoțit de doi plutonieri care o luară de braț