și o urcară într-o mașină care staționa foarte aproape. În stația de radio de la bord o voce enervată striga mereu: „Echipajul trei, treci în spatele tribunei! Treci în spatele tribunei!”

— Se poate, măi, fetițo, să ne faci tu nouă greutăți tocmai în zi festivă, cînd lumea se bucură de sărbătoare?! Ia să vedem buletinul. Bucureșteancă?!

— Da.

— Și ce cauți pe-aici?

— Să mă plimb.

Ofițerul avea fața ascuțită și gura subțire, fără buze, ochii mici, răi și o voce metalică, antipatică. Nela își propuse să-l enerveze și să-l jignească, deși ar fi vrut să scape cît mai repede și să ajungă la spital, să se odihnească.

— Ascultă, interveni ea, dumneata ce dorești, de la mine? Am cerut un crenvurșt, am fost refuzată și jignită. Vrei să-i dau despăgubiri vînzătoarei, să fac pușcărie pentru asta, ce vrei?

După care îi smulse buletinul din mînă, deschise ușa mașinii și ieși. Unul din plutonieri îl întrebă pe ofițer:

— O aducem înapoi?

— Nu. Mergem cu mașina după ea, să vedem ce face și ce-are de gînd. Din cîte se vede, tipa e desculță.

Nela ajunse într-o piață construită modern, din beton și sticlă, dar în care se afla o singură babă care vindea niște mere mici și acre, cu trei lei grămăjoara. După ce-și umplu buzunarele cu mere, se duse la spital (era tot în centru) și ceru să vorbească cu directorul-adjunct. În tot acest timp, mașina Miliției o urmărise îndeaproape.

— Adu-mi aminte ca, după defilare, îi spuse ofițerul plutonierului de la volan, să vin din nou aici. Vreau să văd cine-i putoarea asta.

Directorul-adjunct Butușină era într-o ședință care dura de o oră și care, după spusele secretarei, o individă lipsită de orice bunăvoință, urma să mai dureze încă o oră. Nela spuse că o să aștepte, ceea ce o enervă pe secretară deoarece avea unele convorbiri telefonice secrete pe care era nevoită să le cifreze din cauza ei.

— Mda… O să-ți spun mai tîrziu. Ai răbdare… În principiu, da… sigur… să vedem…

De cîteva ori, secretara îi făcu șefului ei legătura telefonică cu diferiți solicitatori din afară, unul dintre aceștia fiind maiorul de serviciu de la Miliție („da, tovarășe maior, imediat”), așa că directorul-adjunct Butușină, atunci cînd termină ședința și o invită pe Nela înăuntru, știa despre ce e vorba.

— O să vă instalez într-o rezervă, ca să aveți condiții mai bune. O să aranjez, de asemeni, să vă vadă imediat un medic specialist pentru certificatul necesar Miliției. Doriți o cafea?

— Nu. Aș vrea să mă odihnesc. Sînt epuizată.

— E și normal, zise Butușină. Poftiți cu mine.

Nela abia atunci observă că directorul-adjunct avea în locul piciorului drept o proteză care scotea un scîrțîit ciudat, de piele frecată pe lemn sau cauciuc.

Trecînd pe culoare și ajungînd mai apoi în rezervă (care nu era decît un salon mai mic, cu cinci paturi, în fiecare pat aflîndu-se cîte două bolnave), Nela observă că lumea o privește cu o curiozitate lacomă, ceea ce însemna că tot spitalul aflase pentru ce venise aici. Butușină fu amabil pînă la capăt și eliberă un pat pentru ea, mutînd o bolnavă jos, pe saltea. Aceasta încercă să protesteze, dar directorul-adjunct o repezi, necruțător:

— Dacă nu-ți convine, îți fac imediat formele de ieșire! Imediat! Stai aici de-o lună de zile, de parcă ai fi la mă-ta acasă, dormit și mîncare pe gratis!

— Păi dacă mă doare, domnu’ director?! se văită femeia, speriată de perspectiva de a fi scoasă din spital.

— Și pe noi nu ne doare? Ne doare pe toți, dar asta nu înseamnă că trebuie să stăm toată viața în spitale, pe banii statului. Am auzit că pensia o pui la CEC.

— Păi unde s-o pun? S-o țin aici, ca să mi-o fure?

— Stai jos și taci din gură! strigă Butușină, violent. Domnișoară profesoară, îi șopti apoi Nelei, instalați-vă comod. O să vă ducă sora-șefa imediat la medicul de gardă.

Nela încercă să-i strecoare un pachet de Kent (ultimul pe care îl mai avea), dar Butușină refuză, speriat:

— Lăsați, vă rog, ne vede lumea.

După ce plecă directorul-adjunct, scîrțîind sinistru din proteză, se lungi pe pat îmbrăcată și adormi pe loc. Cînd se trezi, peste cîteva ore, femeia care ședea jos, pe saltea, o informă, respectuoasă, că a căutat-o doctorul Bostan.

— A zis să vă duceți la dînsul imediat ce vă treziți. Are cabinetul la capătul culoarului, ultima ușă pe stînga.

Nela nu se grăbi să facă vizita cerută de doctorul Bostan, mai lenevi în pat o vreme, încercînd să sintetizeze și să grupeze întîmplările din ultima săptămînă. Va să zică, mai întîi murise tatăl, al cărui cadavru fusese furat de către fratele ei (în complicitate cu mama lor, cu care Nela nu vorbea de patru ani), aceștia încercaseră să-l înmormînteze fără știrea ei, a urmat un scandal cu palme și cuvinte grele. Apoi plecarea din București, pe o ploaie torențială, condusă de Gelu, care plînsese ca un idiot în gară, făcîndu-se de rîs în fața hamalilor și cerîndu-i insistent să-i dea voie s-o conducă pînă la destinație. Acum îi părea rău că nu acceptase propunerea lui, dacă ar fi fost lîngă ea n-ar fi avut atîtea necazuri în tren și n-ar fi fost maltratată de huligani imediat ce-a ajuns în oraș. Oricum, nu regreta prea mult că trăise aceste întîmplări neprevăzute, viața ei începuse să devină aproape interesantă. Celelalte femei din salon vorbeau în șoaptă, ca să n-o deranjeze, faptul că o adusese aici însuși directorul-adjunct și că trecuse prin ceea ce trecuse le impusese respect și condescendență. Era limpede, însă, că toate ar fi vrut să intre în vorbă cu ea ca să afle amănunte, își stăpîneau cu greu întrebările, sperînd să înceapă ea o destăinuire sau măcar să zică ceva, să le ceară un sfat sau o cană cu apă.

— Doriți ceva? o întrebă femeia de pe saltea. Vreți să vă dau un măr?

— Nu, mulțumesc, răspunse Nela, am și eu.

— Dacă doriți ceva, să-mi spuneți, nu trebuie să vă dați jos.

Nela îi mulțumi, înclinînd capul ușor.

— Îmi pare rău că v-ați pierdut patul