femeilor măritate. Acești judecători ai lui Clodius ceruseră senatului o gardă, care nu le-ar fi fost necesară decât dacă ar fi avut de gând să pronunțe o condamnare. Și au obținut-o. După ce acuzatul fu achitat, Catullus[4], întorcându-se către ei, zise cu mult spirit: „De ce ne cereați o gardă? Oare ca să nu vi se fure gologanii?” Cu toate aceste glume, acest om, care înainte de proces fusese un adulter, iar la proces un codoș, care s-a murdărit mai rău scăpând de condamnare decât dacă ar fi căpătat-o, a rămas neatins. Crezi că a fost vreodată o mai mare corupție în moravuri, ca atunci când desfrânarea nu se putea abține de la pângărirea celor sfinte, de la coruperea judecăților, când chiar și în timpul unor cercetări, făcute după o hotărâre excepțională a senatului, se petreceau lucruri mai grave decât cele care se anchetau? Întrebarea era dacă după săvârșirea unui adulter mai poate cineva să fie în siguranță; s-a dovedit însă că fără săvârșirea vreunui adulter cineva nu poate fi în siguranță. Și aceasta se petrecea înaintea unui Pompei și a unui Caesar, a unui Cicero și a unui Cato, repet, a unui Cato, în fața căruia se zice că mulțimea nu și-a permis să ceară Jocurile Florale[5] cu curtezane goale. Poți crede că spectacolele acestor oameni erau mai serioase decât sentințele lor?

Asemenea lucruri s-au întâmplat și se vor întâmpla. Și dacă dezmățul orașelor se potolește uneori prin educație și teamă, niciodată nu se stinge de la sine. Așadar, n-ai de ce să crezi că noi am dat prea multă libertate plăcerilor și prea puțină legilor. Tineretul acesta de azi este cu mult mai cumpătat decât acela când acuzatul tăgăduia în faţa judecătorilor adulterul comis, iar judecătorii și-l recunoșteau pe-al lor în fața acuzatului, când, ca să judece o pângărire, ei comiteau o alta, când Clodius, puternic prin aceleași păcate prin care era dăunător, făcea pe codoșul chiar și în timp ce se apăra. Cine ar crede? Un om care era condamnat pentru un singur adulter era achitat pentru atâtea!

Orice epocă va produce Clodii; nu toate vor produce Catoni. La rele suntem gata, fiindcă aici nici călăuză, nici tovarăși nu ne pot lipsi și treaba merge de la sine chiar fără călăuză, fără tovarăși. Drumul spre rele nu-i numai drum în pantă, ci e prăpăstios. Ceea ce-i face pe cei mai mulți incorigibili este că în toate meșteșugurile greșelile fac de rușine pe meșter și-i aduc necaz când el nu reușește: păcatele vieții ne încântă. Cârmaciul nu se bucură când vasul i se îneacă, medicul nu se bucură când bolnavul îi e dus la groapă, oratorul nu se bucură dacă acuzatul e condamnat din vina apărătorului. Dimpotrivă aceştia toți îşi fac o desfătare din păcatele lor. Unul se bucură de un adulter la care tocmai piedicile l-au ațâțat, altul se bucură de o înșelăciune și de un furt; isprava nu-i displace decât atunci când nu-i plac urmările.

Aceasta provine dintr-o proastă obișnuință. Altminteri, ca să vezi că și în sufletele cele mai rătăcite se ascunde o conștiință a binelui și că oamenii ştiu ce este răul, dar nu se sinchisesc de el: toți își ascund vinile și, oricât de mult le-ar prii, se folosesc de fructele lor, dar pe ele le tăinuiesc. Dimpotrivă, conștiința curată dorește să iasă la iveală și să fie văzută; ticăloșia se teme chiar și de întuneric. De aceea cred că bine zicea Epicur: „Răufăcătorul poate avea norocul să rămână ascuns, siguranța însă că va rămâne ascuns n-o poate avea”. Sau, dacă crezi că această idee s-ar putea reda mai bine așa: „Nu folosește celor ce păcătuiesc să se ascundă, fiindcă, și dacă au norocul să se ascundă, siguranță nu au”. Așa este: crimele se pot pune la adăpost, dar fără grijă nu pot fi.

Nu cred că această idee dacă se prezintă astfel, este contrară sectei[6] noastre. De ce? Fiindcă cea dintâi și cea mai mare pedeapsă a ticăloșilor este aceea de a fi păcătuit. Nicio crimă, oricât ar împodobi-o norocul cu darurile lui, oricât ar ocroti-o și ar apăra-o, nu este nepedepsită, fiindcă pedeapsa crimei stă în crima însăși. Cu toate acestea și alte pedepse îi vin pe urmă și o urmăresc: teama continuă, spaima, neîncrederea în siguranța proprie. De ce să eliberez ticăloșia de acest chin? De ce să n-o țin tot timpul în nesiguranță?

Să nu fim de părerea lui Epicur, când el afirmă că nimic nu este drept din natură și că trebuie evitate greșelile, deoarece temerea nu se poate evita. Dar să fim de părerea lui, când zice că faptele rele sunt biciuite de conștiință și că cel mai mare supliciu al ei este că grija o apasă și o torturează necontenit, fiindcă nu se poate încrede în ceea ce-i garantează liniștea. Tocmai aceasta este, Epicur, dovada că noi avem de la natură oroare de crimă, fiindcă nu e om căruia să nu-i fie frică, oricât de adăpostit ar fi. Soarta scapă pe mulți de pedeapsă, de frică însă pe nimeni. De ce? Fiindcă aversiunea față de o faptă pe care natura a condamnat-o ne este adânc înrădăcinată. De aceea, chiar și cei ce stau ascunși n-au niciodată siguranța că vor rămâne ascunși, fiindcă conștiința îi acuză și-i denunță lor înșiși. Semnul vinovăției este tulburarea. Cum multe crime scapă și legii, și judecătorului, și sancțiunilor stabilite, ar fi rău de noi dacă ele nu și-ar lua fără întârziere pedeapsa naturală și grea și dacă în locul îndelungii răbdări n-ar apărea spaima. Cu bine.

 

1) E vorba de Cato de Utica.

2) Publius Clodius, partizan al lui Caesar, personaj vestit prin violența sa și prin moravurile lui libere. Aici e vorba de scandalul întâmplat cu ocazia celebrării misterelor „Bunei Zeițe”. Ceremonia avusese loc în decembrie anul 62 î.Cr., în casa lui C. Iul. Caesar, pe atunci Pontifex Maximus. La aceste mistere, care se celebrau noaptea, nu puteau participa