Ce mijloc de apărare împotriva acestor pierderi am găsit? Pe acesta: să ținem minte cele pierdute și să nu lăsăm să se piardă odată cu ele folosul pe care l-am tras din ele. Mi se răpește putința de a avea; niciodată însă aceea de-a fi avut. Este un mare nerecunoscător acela care, când pierde ceva, se simte eliberat de tot ce datorează. Întâmplarea ne-a răpit un lucru, dar ea ne-a lăsat roadele folosirii lui, pe care noi, prin nedreptele noastre păreri de rău, le-am pierdut. Spune-ți singur: „Din toate aceste lucruri care par înfiorătoare, nu e niciunul care n-a fost răpus. Pe fiecare dintre ele le-au învins până acum destui: Mucius a învins focul, Regulus crucea, Socrate otrava, Rutilius exilul, Cato[1], moartea de sabie. Să învingem și noi ceva! Și iarăși, toate acestea care târăsc după ele mulțimea, ca și cum mare și fericit lucru ar fi, au fost de mulți și adeseori disprețuite. Fabricius[2] a respins ca general bogăția, iar ca cenzor a înfierat-o. Tubero a socotit sărăcia vrednică și de el și de Capitoliu, atunci când, folosindu-se de vase de lut la ospățul comun, a arătat că omul trebuie să fie mulțumit cu niște lucruri de care chiar zeii se servesc. Bătrânul Sextius[3], care, potrivit nașterii, era dator să conducă treburile publice, a respins demnitățile și n-a primit laticlava[4] pe care i-o oferea divinul Iulius: vedea bine că ce se poate da se poate și lua.

Să facem și noi o faptă de curaj! Să fim și noi un exemplu. De ce dăm înapoi? De ce disperăm? Tot ce s-a putut întâmpla se poate și azi. Să ne purificăm numai sufletul și să ascultăm natura, de la care cine se abate trebuie să dorească și să se teamă, și să fie sclavul întâmplărilor. Putem să ne regăsim drumul, să ne revenim cu totul. Să ne revenim, ca să putem suporta durerile, ori în ce chip ne-au cuprins trupul, și să spunem sorții „Ai de-a face cu un bărbat; caută-ți pe altcineva de învins [...]”[5]

Prin astfel de vorbe și prin altele asemenea se mai potoleşte furia aceea a rănii, pe care aș dori-o, pe Hercule, ori să se îmblânzească, ori să se însănătoșească, ori să stea pe loc și să se învechească odată cu omul. Dar despre el[6] sunt fără grijă. Pierderea e a noastră, cărora ni se răpește un bătrân ales. El își-a împlinit viața și nu mai dorește să adauge nimic pentru el, ci pentru cei cărora le este de folos. Faptul că trăiește este, din partea lui, un dar. Altul ar fi curmat până acum aceste chinuri. El socotește că este la fel de rușinos a fugi de moarte ca și a-și găsi refugiul în moarte. Cum oare? Dacă situația îl va îndemna, nu va părăsi viața? Cum să n-o părăsească, dacă nu va mai putea folosi nimănui, dacă nu va mai avea nimic altceva de făcut decât să sufere?

A învăța filozofia în act și a se forma pentru adevăr înseamnă, Luciliu, a vedea cât curaj are omul înțelept în fața morții și în fața durerii, atunci când aceea îl ajunge și ceastălaltă îl apasă. Ce trebuie să faci? Trebuie s-o înveți de la cine face ce trebuie. Până acum am dezbătut prin argumente dacă cineva se poate opune durerii, dacă apropierea morții nu slăbește chiar sufletele tari. Ce este nevoie de cuvinte? Să trecem la fapte. Atunci pe un asemenea om nici moartea nu-l va face mai curajos în fața durerii, nici durerea în fața morții: împotriva amândurora se bizuie pe sine. Nici nu îndură răbdător durerea în speranța morții și nici nu moare voios din silă de durere: pe aceasta o rabdă, iar pe aceea o așteaptă. Cu bine.

1) A se vedea scrisorile anterioare.

2) C. Fabricius, personaj legendar prin moralitatea și austeritatea lui. Făcând parte dintr-o solie către regele Pirus, acela caută să-l corupă prin bani. „Dacă mă socotești om cinstit, zise Fabricius, de ce vrei să mă corupi? Iar dacă mă socotești un ticălos, de ce mă cultivi?” Pe când era consul și conducea armata contra aceluiași Pyrrhus, medicul regelui, trecând în tabăra romană, promise că va otrăvi pe Pyrrhus în schimbul unei sume. Fabricius trimise înapoi pe medic la rege, informându-l de trădarea slujitorului său.

3) V. scrisoarea a LIX-a.

4) Bandă de purpură cu care era ornată tunica senatorilor; prin extensiune de sens: rang de senator.

5) Lacună în text.

6) Lacună în text, din care cauză nu ştim despre cine e vorba.

99. Consolare la moartea unui copil. Nu trebuie ne complăcem în durere

Îți trimit scrisoarea pe care i-am scris-o lui Marullus, după ce şi-a pierdut copilaşul. Se spunea că durerea îl copleşeşte. In această scrisoare n-am respectat uzul obișnuit și n-am socotit că trebuie să tratez cu blândeţe un om care era mai degrabă vrednic de mustrare decât de mângâiere. Unuia greu izbit, care suportă greu marea lui rană, trebuie să-i mai ierți puțintel: lasă-l să se potolească sau cel puțin să-și verse primul val de plâns. Aceia însă care-şi pun în gând să bocească trebuie să fie mustrați de la început și să afle că și în plânset este oarecare indecență.

„Așteptai mângâieri? Primește mustrări. Ești copleșit de moartea fiului tău? Ce-ai fi făcut dacă ai fi pierdut un prieten? Ți-a murit un fiu, de la care nu știi ce aveai de așteptat, un copilaș, pierdere de o clipă. Căutăm motive de durere și suntem gata să ne plângem pe nedrept de soartă, ca și cum ea nu ne-ar da motive de a ne plânge cu toată dreptatea. Dar, pe Hercule, mi