se părea că tu ai de ajuns curaj chiar împotriva unor nenorociri adevărate, necum față de aceste umbre ale nenorocirilor, de care oamenii se plâng fiindcă așa s-au obișnuit. Dacă ai fi pierdut un prieten, și aceasta este cea mai mare dintre pierderi, ar fi trebuit să-ți dai silința să te bucuri mai degrabă fiindcă l-ai avut decât să te-ntristezi că l-ai pierdut. Dar cei mai mulți nu țin socoteala câte mulțumiri au cules, câte bucurii au avut. Printre altele, această durere are și următorul neajuns: nu numai că e zadarnică, dar e și nerecunoscătoare. Așadar, pentru că ai avut un astfel de prieten, a fost o pierdere de vreme? Dintr-atâți ani, dintr-atâta viață comună, dintr-atâta intimă împărtășire a năzuințelor voastre nu te-ai ales cu nimic? Odată cu prietenul, îngropi și prietenia? De ce te plângi că l-ai pierdut, dacă nu-ți folosește că l-ai avut? Crede-mă, o mare parte dintr-aceia pe care i-am iubit, chiar dacă soarta ni i-a răpit, rămân cu noi. Timpul care a trecut este al nostru și nicio vreme nu-i mai pusă la adăpost decât cea care a fost.

În speranța a ce va veni suntem ingrați față de ce-am apucat, ca și cum nu tot ce va fi se va schimba repede în trecut, numai să treacă de noi. Cine se mulțumește doar cu cele prezente pune un strâmt hotar mulțumirilor vieții: și cele viitoare, și cele trecute ne desfată; unele prin așteptarea, altele prin retrăirea lor, dar unele sunt ne sigure și pot să nu se întâmple, celelalte nu pot să nu fi existat. Prin urmare, de ce această nebunie de a părăsi ce este mai sigur? Să ne mulțumim cu ce-am sorbit, afară numai dacă sufletul nu ne-a fost spart și n-a lăsat să treacă printr-însul tot ce a primit.

Sunt nenumărate exemple de oameni care și-au dus la groapă copiii în floarea vârstei, fără să dea o lacrimă, care s-au întors de lângă rug în senat sau la vreo altă datorie obştească, apucându-se imediat de lucru. Și cu drept cuvânt. Căci mai întâi este zadarnic să te mâhnești, dacă cu mâhnirea ta nu faci nimic, și apoi este nedrept să te plângi de un lucru care s-a întâmplat unuia, dar ne așteaptă pe toţi. În sfârșit, este stupid să deplângem lipsa cuiva, când între cel dus și cel care-l regretă drumul este atât de scurt. Trebuie să fim mai liniștiți, tocmai fiindcă pe cei pierduți i-ajungem repede din urmă.

Privește iuțeala timpului ce zboară. Gândeşte-te la scurtarea drumului pe care alergăm în fuga mare. Observă această gloată de ființe omenești care gonește spre același loc, cu foarte mici distanţe între dânșii, chiar dacă ele par că-s foarte mari: cel care crezi c-a murit a luat-o înainte. Dar ce nebunie mai mare decât ca, având de străbătut aceeași cale, să plângi pe cel ce te-a întrecut la drum? Plânge cineva de un lucru pe care-l știe că se va întâmpla? Sau, dacă nu s-a gândit că omul moare, s-a amăgit singur. Plânge cineva că s-a întâmplat ceva despre care spune că nu se putea să nu se întâmple? Cine plânge pe cineva că a murit îl plânge pentru că a fost om.

Pe toți ne-a cetluit în lanțuri același destin: cui i-a fost dat să se nască îi rămâne să moară. Ca interval – ne deosebim, ca sfârșit – suntem egali. Tot ce este între prima și ultima noastră zi e schimbător și nesigur; dacă iei în seamă necazurile, durata vieții este lungă chiar pentru un copil, dacă ții seama de iuțeala timpului, ea este scurtă chiar pentru un bătrân. Totul este alunecos, amăgitor și mai schimbător decât vremea. Orice lucru se clatină și, la porunca sorții, se schimbă în contrariul lui. Într-o atât de grozavă rostogolire a lucrurilor omenești nu-i nimic mai sigur pentru nimeni decât moartea. Totuși toți se plâng de singurul lucru care nu înșală pe nimeni.

«Dar mi-a murit copilul.» Nu spun, deocamdată, că e mai bine de cel care termină repede cu viața. Să trecem la cel care a ajuns la bătrânețe. Cu cât întrece pe un copilaș? Reprezintă-ți imensitatea adâncimii timpului și cuprinde cu mintea totalitatea lui; compară apoi cu acest necuprins ceea ce numim o viață de om: vei vedea cât de puțin este ceea ce dorim, ceea ce prelungim. Și dintr-aceasta cât loc țin lacrimile, cât loc țin grijile, cât ține moartea, dorită mai înainte de a veni, cât boala, cât temerea, cât timp țin anii cei neștiutori sau cei inutili? Jumătate dintr-însa o prăpădim dormind. Adaugă strădaniile, decesele, primejdiile și vei înțelege că, și într-o viață foarte lungă, trăiești foarte puțin.

Dar cine va admite că e mai bine de cel care se poate reîntoarce repede, care-şi termină calea înainte de a-l ajunge oboseala? Viața nu este nici bine, nici rău, ci un câmp al binelui și al răului. Așadar, copilul tău n-a pierdut nimic decât un zar, mai sigur fără de noroc. Ar fi putut să iasă modest și cuminte, ar fi putut, sub conducerea ta, să se îndrepte spre tot ce-i frumos, dar, temere și mai îndreptățită, ar fi putut deveni la fel cu cei mai mulți. Privește pe acei tineri pe care desfrâul, smulgându-i din casele cele mai bune, i-a azvârlit în arenă. Privește la aceia care se prostituează și pe ei, și pe alții, ticăloşindu-se cu rândul: nu-i zi fără să se îmbete, nu-i zi fără vreo ticăloșie de pomină. Este sigur că ai fi avut mai mult să te temi decât să speri.

Prin urmare, nu trebuie să-ți cauți singur pricini de durere și nici să-ți sporești micile neajunsuri, indignându-te. Nu te îndemn să te încordezi și să te ridici la luptă: n-am despre tine o părere atât de rea, încât să cred că trebuie să faci, în fața unei astfel de împrejurări, apel la întreaga ta virtute. Aceasta nu e durere, ci o zgârietură; tu o faci durere.

Mult ai progresat în filozofie dacă regreți din toată inima un copil care era mai cunoscut de doica lui decât