de tatăl său! îți recomand oare pentru asta asprimea? Îți cer să-ți împietrești fața chiar și la înmormântare și nu-ți îngădui nici măcar o strângere de inimă? Deloc. A privi înmormântarea alor tăi cu aceiași ochi cu care i-ai privi pe ei înșiși și a nu fi mișcat prin despărțirea de ai tăi este sălbăticie, nu virtute. Să zicem că le-aș interzice: sunt lucruri care se conduc după legile lor. Chiar cei ce se stăpânesc mai tare izbucnesc în plâns, iar lacrimile vărsate ușurează sufletul. Atunci cum să facem? Să le îngăduim să curgă, nu să ni le impunem! Să curgă până la ușurarea chinului, nu cât va pretinde nevoia de imitație! Să nu adăugăm însă nimic la durerea noastră și să n-o sporim, luând exemplul altora!

Nevoia de a-ți arăta durerea îți cere mai mult decât durerea. Câți oare plâng numai pentru ei? De îndată ce-i aude cineva bocesc mai tare. Tăcuți și liniștiți cât sunt singuri, îndată ce văd pe cineva se pun iarăși pe plâns. Atunci își dau cu pumnii în cap, lucru pe care l-ar fi putut face mai nestânjeniți cât nimeni nu-i oprea; atunci își doresc moartea; atunci se prăvălesc de pe pat: dispare spectacolul, dispare și durerea.

Ca și în alte împrejurări, și în aceasta nu putem scăpa de păcatul nostru: ne luăm după cei mulți și ținem seama nu de ce trebuie să facem, ci de ce face toată lumea. Ne depărtăm de natură și ne lăsăm conduși de lumea care nu te îndreaptă spre niciun lucru bun și care este și aici, ca și în alte lucruri, cu totul nestatornică. Vede un om tare în durere: îl numește un nemernic și un sălbăticit; vede pe un altul clătinându-se și îmbrățișând trupul mortului: zice că e slab și neputincios. Toate, așadar, trebuie să fie aduse în fața dreptei judecăți.

Într-adevăr, nu-i nimic mai stupid decât să cauți faimă prin tristețea ta și să-ți faci fală din lacrimile tale, pe care la un om înțelept le socotesc pe unele îngăduite să curgă, pe altele, năpădindu-l fără voie. Îți voi spune care-i deosebirea. Atunci când ne izbește prima veste a unei morți năprasnice, atunci când îmbrățișăm corpul care va fi smuls din brațele noastre spre a se mistui în flăcări, ne podidește dintr-o nevoie firească plânsul, și emoția pricinuită de lovitura durerii ne impresionează ochii, tot așa cum ne izbeşte trupul întreg, storcându-i și făcându-i să-și verse lichidul glandelor. Aceste lacrimi ne sunt stoarse și cad fără voia noastră. Sunt alte lacrimi pe care le lăsăm noi singuri să cadă, atunci când retrăim amintirea celor pe care i-am pierdut. Ori de câte ori ne amintim de vorbele lor vesele, de conversația lor spirituală, de iubirea lor îndatoritoare, în tristețea noastră se strecoară o anume dulceață. Atunci ochii noștri se înmoaie ca de o adâncă mulțumire: sunt lacrimi pe care noi le lăsăm să cadă, pe când celelalte ne covârșesc.

Așadar, n-ai de ce să-ţi stăpânești sau să dai drumul lacrimilor din cauza celor care-ți stau în jur sau alături: nimic mai urât decât să plângi sau să-ți oprești plânsul din făţărnicie. Lasă-le să-ți vină de la sine, iar de la sine pot veni numai la oamenii potoliți și cumpăniți. S-au vărsat adeseori lacrimi fără știrbirea autorității înțeleptului, și cu atâta măsură, încât nici omenia, dar nici demnitatea lui n-au avut de suferit. Poți, te asigur, să dai ascultare naturii, păstrându-ți demnitatea. Am văzut la câte o înmormântare oameni demni de toată admirația, pe fața cărora se citea iubirea, dar fără nicio manifestare teatrală de jale: nimic altceva, doar ce datorăm simțămintelor adevărate. Există și în durere o cuviință. Aceasta trebuie să fie păzită de omul înțelept. Ca și în celelalte lucruri, există și în lacrimi o măsură. Numai durerile, ca și bucuriile necugetaților, se revarsă peste orice margini.

Primește tot ce e firesc cu sufletul împăcat. Ce lucru de necrezut, ce lucru extraordinar s-a întâmplat? Pentru câți nu se fac chiar în acest moment cheltuieli de înmormântare, pentru câți nu se cumpără haine de înmormântare? Cât de mulți vor jeli și după tine! De câte ori te vei gândi că fiul tău era un copil, gândește-te că era și om și că acestuia nu i se promite nimic sigur: soarta nu-l duce neapărat până la bătrânețe, ci-l părăsește când vrea. Pe deasupra, vorbește mereu despre dânsul și, cât poți, ține-i vie amintirea. Această amintire îți va apărea cu atât mai des cu cât ți se va înfățișa mai fără durere. Nimeni nu stă cu plăcere în preajma unui om îndurerat, necum a durerii. Iar dacă ai avut plăcere să-l auzi vorbind, să-i auzi, oricât de mic era, glumele, amintește-ți-le cât mai des. Spune-ți cu încredere că el ar fi putut împlini speranțele pe care le nutreai în sufletul tău de părinte.

A uita de ai tăi și a le înmormânta odată cu trupul și amintirea, a vărsa lacrimi din belșug, dar a ți-i reaminti foarte puțin înseamnă a nu avea suflet de om. Așa își iubesc și păsările, și fiarele puii lor; iubirea lor este violentă și aproape turbată, dar se stinge cu totul odată cu cei duși. Iată un lucru nepotrivit cu un om înțelept, căci lui i se cere să continue a-și aminti și să înceteze a jeli. Nu aprob în niciun chip ce spune Metrodor, anume că există un fel de plăcere înrudită cu durerea și că pe aceasta trebuie s-o urmărim în împrejurări de acest fel. Îți citez chiar cuvintele lui Din scrisorile către sora lui: «Există de fapt o plăcere înrudită cu durerea pe care trebuie să o urmărim cu această ocazie»[1], despre care nu mă îndoiesc ce vei gândi. Într-adevăr, ce este mai urât decât să vânezi plăcerea chiar în durere, mai mult, chiar prin durere, și să cauți și printre lacrimi ceva care să te desfete? Aceștia[2] sunt cei care ne învinuiesc de asprime exagerată și acuză învățăturile noastre de duritate, pentru că susținem că durerea sau nu