trebuie să fie lăsată să ne intre în suflet, sau trebuie să fie repede izgonită. În sfârşit, ce este mai de necrezut sau mai nefiresc pentru un om: să nu simtă durerea la pierderea unui prieten, sau să vâneze chiar și în durere plăcerea?

Ceea ce predicăm noi este moral: după ce suferința s-a mai descărcat prin lacrimi și, dând pe din afară ca spuma în clocot, ca să zic așa, s-a mai potolit, nu trebuie să ne lăsăm sufletul pradă chinurilor. Afirmi oare că trebuie să amestecăm plăcerea chiar și cu durerea? Dar așa consolăm cu dulciuri pe copii, așa liniștim plânsul copiilor dându-le să sugă. Nu admiți să renunți la plăcere nici măcar în momentul în care feciorul îți arde pe rug sau prietenul tău își dă duhul? Vrei oare să-ți gâdili până și durerea? Ce e mai frumos? Ca durerea să fie alungată din suflet, sau ca plăcerea să se alăture durerii? Dar ce zic se alătură: se caută, și se caută tocmai în durere. Există, se zice, un fel de plăcere, înrudită cu durerea. Asta o putem spune noi, voi nu. Cunoașteți un singur bine, plăcerea, un singur rău, durerea: ce înrudire poate fi între bine și rău? Dar să zicem că este. O descoperim acum mai ales, cercetând dacă durerea însăși n-ar avea ceva plăcut și desfătător? Unele leacuri, bine-venite la unele părți ale trupului, nu pot fi folosite la altele, deoarece sunt de rușine și nepotrivite, și ceea ce altundeva ar fi folositor, fără să atingă pudoarea, devine rușinos după locul unde se află rana. Nu ți-e rușine să-ți potolești jalea prin plăcere? Rana asta a ta trebuie să fie tratată mai serios. Spune mai degrabă că cel care a murit nu simte în niciun fel răul, căci dacă l-ar simți, ar însemna că n-a murit.

Pe cel care nu mai există, nu-l rănește, repet, nimic; dacă-l rănește, înseamnă că trăiește. Una din două: socoți că e rău de cineva, fiindcă nu mai este, sau fiindcă mai este încă? Dar nu poate fi un chin pentru cineva faptul că nu este, căci nu există simțire la cineva care nu există, și nici din faptul că este, căci el evită astfel cel mai mare neajuns al morții: a nu fi. Unuia care plânge și oftează după un copil, răpit în primăvara vieții, îi mai putem vorbi și așa: în privința scurtimii vieţii toți, tineri și bătrâni, comparați cu durata universului, suntem egali. Din totalul timpului ne revine mai puțin decât s-ar zice că este durata minimă, pentru că și acest minim este ceva, dar ceea ce noi trăim este nimic aproape, și totuși – ce nebunie! – ne orânduim pe distanță mare.

Îți scriu toate acestea, nu fiindcă ai fi așteptat un leac atât de târziu – știu bine că tu singur ți-ai spus aceleași lucruri pe care aveai să le citești –, dar ca să te dojenesc pentru acel scurt timp în care ți-ai uitat de tine, și să te îndemn ca, pe viitor, să te ridici cu curaj împotriva sorții, privind toate loviturile ei nu ca și cum te-ar putea izbi, ci ca și cum neapărat te vor izbi.” Cu bine.

 

1) Despre Metrodor, vezi scrisoarea a VII-a. Seneca îl citează aici în grecește.

2) Epicureii.

100. Despre filozoful Papirius Fabianus și cărțile lui

 

Îmi scrii că ai citit cu mult interes opera lui Fabianus Papirius[1], intitulată Civilia, dar că ea n-a răspuns așteptărilor tale, și apoi, uitând că e vorba despre un filozof, critici felul lui de a compune.

Să zicem că este cum spui și că nu-și alege cuvintele, ci le lasă să curgă-n voie. Mai întâi, treaba asta își are grația ei și este aici o calitate a unei exprimări curgătoare. Într-adevăr, socotesc că e mare deosebire între o vorbire care dă pe de lături și alta care curge normal. Adaugă că chiar și între ce-am să spun acum diferența e foarte mare: la Fabianus mie mi se pare că vorbirea nu se revarsă peste maluri, ci curge numai, atât de larg și netulburat îi e cursul, totuși nu fără iuțeală. Aceasta arată lămurit că vorbirea lui nu-i meșteșugită sau prea mult muncită.

Dar să zicem că-i așa cum spui tu: a pus rânduială în moravuri, nu în cuvinte și a scris pentru suflet, nu pentru urechi. Pe lângă aceasta, când vorbea el, n-ai fi avut vremea să observi amănuntele, atât de mult te răpea întregul. Și apoi, aproape tot ce place într-o vorbire avântată se menține mai puțin la reluarea prin lectură. Dar nu-i puțin lucru să iei de la prima vedere ochii, chiar dacă o cercetare stăruitoare va mai găsi câte ceva de criticat. Dacă vrei să știi părerea mea, prețuiesc mai mult pe acela care-mi răpește aprecierea decât pe cel ce și-o câștigă, deși știu că acesta este mai sigur și că înfruntă mai îndrăzneț viitorul.

O vorbire chinuită nu stă bine unui filozof. Unde vei găsi pe omul brav și statornic? Cum se va expune primejdiilor unul care se teme pentru niște vorbe? Fabianus nu era neglijent în vorbire, ci sigur. De aceea n-ai să găsești la el nimic trivial: cuvintele sunt alese, dar nu vânate și nu folosite împotriva firii lor sau pe dos, după moda din timpul nostru; deși luate din vorbirea comună, sunt luminoase. Găsești la el idei nobile și mari, nu exprimate sub forma unei maxime, ci desfășurate mai larg. Rămâne să vedem ce este mai puțin concentrat, mai puțin ordonat, mai puțin conform cu moda rafinamentului de astăzi: când vei fi cuprins totul cu vederea, îți vei da seama că nu există aici niciun fel de conciziune goală. Construcția lui s-ar putea să n-aibă, firește, plăci de marmură variată, conducte ramificate de apă care trec prin camerele de dormit, chilia săracului și tot ce luxul, nemulțumit cu podoabele simple, pune laolaltă, ci ea este, ceea ce se numește, o casă sănătoasă.

Unde mai