pui că nu toată lumea are aceeași părere despre compoziție: unii vor ca ea să fie, oricât de spinos este fondul, bine pieptănată; alții se bucură într-atâta de orice este bolovănos, încât chiar când, din întâmplare, expunerea curge mai lin, o tulbură dinadins și fac frazelor niște încheieri bruște, ca să nu răspundă așteptărilor. Citește-l pe Cicero: compoziţia lui este unitară, fraza lui se desfășoară lent, ușor, dar fără moliciune. Dimpotrivă, a lui Asinius Pollio[2] e gloduroasă și cu hârtoape; se termină unde te-aștepți mai puțin. În fine, la Cicero totul are o încheiere, pe când la Asinius Pollio finalul se prăbușește dintr-odată, cu excepția câtorva fraze, care sunt supuse la o anumită măsură și după un singur calapod.

Pe lângă aceasta, spui că, după părerea ta, totul la Fabianus este banal și fără relief, defect pe care eu socotesc că nu-l are. Vorbirea lui nu este banală, ci este calmă și pe măsura unui spirit liniștit și cumpănit; nu este comună, ci egală. Nu găsești la el vigoarea oratorică și poantele pe care le cauți tu, nici formule neașteptate. Compoziția în întregul ei, chiar dacă n-o fi elegantă, este decentă. Vorbirea lui nu-și are prețul în sine, ci și-l datorește fondului. Arată-mi pe cineva pe care l-ai putea pune mai presus de Fabianus. Ai să-mi citezi pe Cicero, ale cărui cărți privitoare la filozofie[3] sunt aproape tot atâtea la număr cât și ale lui Fabianus. Mă înclin, dar nu înseamnă că cineva e un pitic dacă e mai mic decât un uriaș. Citează-mi pe Asinius Pollio. Am să mă înclin și am să-ți răspund: a fi mai prejos decât doi inși, într-un domeniu atât de întins, înseamnă a fi cineva. Citează-mi pe deasupra pe Titus Livius[4], căci acesta a scris niște dialoguri, pe care le-ai putea tot pe-atâta număra printre operele filozofice, ca și printre cele istorice, și niște cărți care se ocupă numai de filozofie. Am să-i dau întâietate și acestuia. Observă însă pe câți depășește acela care este învins doar de trei scriitori, și încă de cei mai talentați!

„Dar nu excelează în toate privințele: vorbirea lui, oricât de înaripată, nu este puternică; oricât de bogată, nu este zguduitoare și năvalnică; ea nu este străvezie, ci curată. Aș dori, zici tu, să spună vorbe mai aspre împotriva viciilor, mai curajoase împotriva primejdiilor, mai mândre împotriva sorții, mai jignitoare împotriva ambiției. Aș vrea ca dezmățul să fie certat, desfrâul să fie dat în vileag, furia să fie înfrântă. Aș vrea să găsesc la el vehemență oratorică, măreție tragică, comic fin.”

Ai vrea să se ocupe cu un lucru de nimic: cu vorbele? El s-a dedicat unor lucruri mari; elocvența îl însoțește ca umbra, fără să o caute. Recunosc, fără îndoială, că nu fiecare lucru este întors pe toate fețele, că nu toate se leagă prea bine, că nu orice termen folosit te stimulează și te izbește. Multe îi scapă, fără să nimerească la țintă și câteodată vorbele se înșiruie leneș, dar în toate vei găsi multă claritate și o prezentare largă, care însă nu te plictisește. În sfârșit, are meritul de a te convinge că a simțit cele ce-a scris. Înțelegi că toate acestea sunt ca să știi ce păreri are el, și nu ca să-ți facă pe plac. Totul tinde spre propășirea morală, spre virtute: nu urmărește aplauzele. Așa sunt scrierile lui, o afirm fără șovăire, deși mai mult îmi amintesc despre ele decât le mai țin minte, căci nu am o impresie de pe urma unui proaspăt și intim contact, ci una totală, ca despre lucruri pe care le-ai știut de mult.

Așa mi se păreau, când îl audiam eu cel puțin, nu dense, dar bogate, capabile să încurajeze pe un tânăr bine înzestrat de natură și să-l îndemne la imitare fără a-i lua speranța reușitei. Îndemnul acesta mie mi se pare cel mai nimerit. Cine stârnește dorința de imitație, dar ia unui om speranța reușitei, și-l înstrăinează. De altminteri, Fabianus avea o vorbire bogată care, dacă nu se distinge prin calități speciale, era în totul impunătoare. Cu bine.

 

1) Papirius Fabianus. Vezi primele scrisori. E vorba de lucrarea sa Civilia (Probleme privitoare la viața cetățenească).

2) Asinius Pollio (76 î.Cr.-5 d.Cr.), literat și om politic, partizan al lui Caesar mai întâi, și apoi al lui Antonius, în anul 40 era consul. După aceea se retrase din viața politică, dedicându-se scrisului, compunând o istorie a războiului civil, tragedii etc. În calitate de critic literar era renumit prin severitatea aprecierilor.

3) Cicero a scris 21 lucrări filozofice, din care ne-au rămas 12, unele cu lacune.

4) Nicio operă filozofică a istoricului Titus Livius n-a ajuns până la noi.

101. Despre moartea lui Senecio. A-ți rândui viața este o nebunie

 

Orice zi, orice ceas ne arată că nu suntem altceva decât nimic, amintindu-ne prin câte o nouă probă - uităm mereu - că suntem pieritori. Suntem siliți, prin urmare, noi care ne facem planuri veșnice, să ne întoarcem cu gândul la moarte.

Mă întrebi ce înseamnă această introducere? Îl cunoști pe Cornelius Senecio, nobilul și îndatoritorul cavaler roman: se ridicase singur de jos și acum mergea ușor spre celelalte situații. Într-adevăr, mărirea mai ușor crește decât începe. Chiar și banul vine mai greu la omul sărac și, până să-și ia vânt, stă mult locului. Acum însă Senecio era în pragul îmbogățirii, la care îl duceau fără greș două calități: știința de a face banul și aceea de a-l păstra, dintre care chiar și una singură l-ar fi putut face bogat. Acest om, de o cumpătare extraordinară, grijuliu de averea ca și de sănătatea lui, după ce mă vizitase dimineața ca de obicei, după ce toată ziua stătuse nemișcat până seara la patul unui prieten greu bolnav, care zăcea fără sorți de vindecare, după ce cinase binedispus, lovit de o boală năprasnică, angina, de-abia își putu trage