până la ziuă suflarea care se înăbușea în gâtlejul lui strangulat. Așadar, s-a prăpădit în câteva ceasuri, după ce făcuse tot ce poate face un om sănătos și în putere. Un om care-şi învestea capitalul și pe uscat, și pe mare, care, nelăsând la o parte niciun fel de câștig, se vârâse și-n strângerea dărilor, s-a prăpădit tocmai când lucrurile îi mergeau mai bine, tocmai când banii îi veneau mai din belșug.

„Altoiește peri de-acuma, Melibee, pune-ți via!”[1]

Ce prostie să-ți rânduiești viața când nu ești stăpân nici pe ziua de mâine! Ce nebunie pe cei care țes planuri îndepărtate: „Am să cumpăr, am să clădesc, am să dau cu împrumut, am să iau cu dobândă, am să am demnități și-n cele din urmă am să-mi pun bătrânețea obosită și mulțumită la odihnă”. Toate, crede-mă, sunt nesigure, chiar și pentru cei bogați. Nimeni nu trebuie să-și promită ceva din ce va fi. Chiar și ce ai în mână îți scapă printre degete și nenorocirea ne poate izbi chiar în ceasul de față. Timpul se desfășoară după o lege stabilită, fără îndoială, dar necunoscută. Ce-mi folosește dacă ceea ce în natură e hotărât pentru mine este nesigur?

Ne propunem lungi călătorii pe mare și reîntoarceri târzii în țară, după ce vom fi cutreierat țărmuri străine; ne propunem meșteșugul armelor, și ca răsplată târzie a eforturilor noastre în tabără, slujbe împărătești, sporirea rolului nostru prin serviciile aduse, în timp ce moartea ne stă în coastă. Fiindcă nu ne gândim însă la ea decât atunci când vine la altul, de aceea este nevoie să ni se arate întruna că suntem muritori, prin pilde care nu se lipesc de noi decât atâta vreme cât ne minunăm. Dar ce e mai stupid decât să te miri că s-a întâmplat într-o zi un lucru care se poate întâmpla în fiecare zi? Într-adevăr, avem un hotar, și el este acolo unde l-a pus legea inexorabilă a sorții, dar nimeni dintre noi nu știe cât de aproape de el se află.

Așadar, să ne rânduim viața sufletească de parcă am fi ajuns la capăt. Nicio amânare. Să ne facem în fiecare zi socotelile cu viața. Cel mai mare neajuns al ei este că nu-i niciodată încheiată și că trecem mereu la altceva.

Cel care-şi încheie socotelile în fiecare zi nu duce lipsă de timp. Iar din această lipsă se naște teama și setea zilei de mâine, care ne mănâncă sufletul. Nu este nimic mai jalnic decât că, venind pe lume, nu știm pe unde să ieșim; neliniștită, mintea se zbuciumă de o teamă care crește mereu: cât ne mai rămâne de trăit și cum?

Mijlocul prin care scapi de acest zbucium? Unul singur: viața noastră să nu se reverse în afară, ci să se adune în sine. De ziua de mâine atârnă numai acela al cărui prezent este zadarnic. Când însă am avut tot ce-mi ziceam că trebuie să am, când spiritul, găsindu-și așezarea, știe că nu-i deosebire între zi și veac, el privește din înălțime tot ce va mai veni, zile și întâmplări, și se gândește râzând la înșiruirea clipelor. Cum să te tulbure felurimea și nestatornicia întâmplărilor, când ești statornic în fața celor nestatornice?

De aceea, grăbește-te să trăiești, dragă Luciliu, și consideră fiecare zi ca o viață. Cine se deprinde aşa, pentru cine viața e în fiecare zi deplină, este fără grijă. Celor care trăiesc cu speranțe le scapă tot timpul ce-l au la îndemână și locul îl ia teama de moarte, nenorocita teamă care nenorocește totul. De aici nedemna rugăminte a lui Mecena[2], care zice că nu s-ar da în lături de la neputința trupească, de la schilodire și în cele din urmă de la răstignirea pe cruce, numai să-și mai prelungească, în mijlocul acestor chinuri, viața.

„Fă-mă ciung, fă-mă schilod,

pune-mi câtă-mai cocoașa,

fă să-mi joace dinții în gură:

cât mai am un strop de viață,

este bine; ține-mi-o, chiar de m-ai pune-n

vârf de par.”

Dorim un lucru care, dacă s-ar îndeplini, ar fi o nenorocire și cerșim prelungirea chinurilor, ca și cum aceasta ar fi viață. Dacă cineva ar dori să trăiască atâta, încât să sufere și crucea, l-aș socoti vrednic de tot disprețul: „Poți să mă stâlcești, zice, numai să mai rămână o suflare în trupul ăsta zdrobit și nemernic. Poți să mă sluțești, numai să-mi mai dai, așa pocit și schilod cum sunt, câteva clipe. Poți să mă pironești în cuie și să mă înfigi într-un par ascuțit.” Face oare să-ți legi rănile, să atârni sfârtecat de o spânzurătoare, numai ca să amâni cea mai mare binefacere când ești în suferință, sfârșitul chinurilor? Face oare să mai am o suflare de viață în mine ca să am ce pierde? Ce-i poți dori unui asemenea om decât să-l izbăvească mai repede zeii? Ce înseamnă această ticăloșie a unei poezii moleșite, această convenție provenită dintr-o spaimă nebună, această cerșire nedemnă a vieții? Ai putea crede că pentru un asemenea om a spus Vergiliu: „E oare atât de trist să mori?”[3] El dorește cele mai mari suferințe, dorește să sporească și să îndure mai departe ceea ce și așa e foarte greu de îndurat. Cu ce rost? Firește, acela al prelungirii vieții. Ce fel de viață este însă o moarte prelungită? Există oare vreun om care ar dori să se topească mai bine în chinuri, să piară bucată cu bucată și să-și dea sufletul picătură cu picătură, decât să se sfârșească dintr-odată? Există vreunul care ar vrea să moară înfipt în parul acela blestemat, schilodit, pocit, cu umerii și pieptul groaznic umflate, cineva care și până a ajunge la răstignirea pe cruce avea atâtea prilejuri de a muri? Există vreun om care ar vrea să-și târâie o viață ce nu-i poate aduce decât chinuri?

Mai zi acum că obligația de a muri nu este o mare binefacere a naturii! Mulți sunt gata să se angajeze la lucruri și mai urâte: să-și