trădeze chiar și prietenul ca să-și prelungească viața, să-și împingă cu mâna lui copiii la desfrâu ca să aibă parte de lumina zilei, părtaşă la atâtea crime. Scutură-te de pofta de viață și spune-ți că n-are importanță când vei suferi ceea ce va trebui să înduri odată. Important este cât de frumos trăiești, nu cât de mult, și adeseori este bine să nu fie prea mult. Cu bine.

 

1) Vergiliu, Bucolice I, 73 (trad. T. Naum).

2) C. Cilnius Maecenas este zugrăvit de Seneca drept exemplu de viață disolută, dedată plăcerilor, și de stil corupt prin bizarerie, cu tot talentul natural pe care i-l recunoaște (vezi și scrisorile XCII, CXIV şi CXX).

3) Vergiliu, Eneida XII, 646 (trad. G. Coşbuc).

102. Despre faima postumă

 

Precum cel care trezește pe cineva dintr-un vis plăcut îl supără, căci îi răpește o plăcere care are, chiar dacă este înșelătoare, același efect ca una adevărată, tot astfel scrisoarea ta mi-a făcut rău. Ea m-a rechemat dintr-o meditație care mă prinsese și mă răpise cu sine și la care mă voi întoarce mai târziu, dacă voi mai putea.

Îmi făcea o mare plăcere să mă ocup de veșnicia sufletelor, ba chiar, pe Hercule, să cred în ea. Într-adevăr, eram înclinat spre părerile unor oameni de seamă, care-ți promit mai mult decât îți dovedesc acest lucru încântător. Mă lăsam dus de o atât de imensă speranță. Ajunsesem să-mi fie silă de mine și disprețuiam resturile unei vieți șubrede, acum când aveam să trec în împărăția timpului fără sfârșit și în stăpânirea tuturor veacurilor. Când, deodată, scrisoarea ta m-a trezit și visul atât de frumos dispăru. Mă voi întoarce însă la el, dacă voi scăpa de tine, și am să mă răzbun.

Chiar de la început afirmi că n-am dezvoltat într-o scrisoare anterioară tema întreagă prin care încercam să dovedesc ceea ce susțin stoicii noștri, anume că valoarea strălucită, recunoscută după moarte, este un bine și că n-aș fi înlăturat obiecția, care ni se face, aceea că „nu există bine rezultat din elemente disparate; acesta însă provine din elemente disparate”.

Ceea ce tu mă întrebi, dragă Luciliu, aparține aceleiași teme, dar nu-și are locul aici. Tocmai de aceea amânasem discuția nu numai a acestei chestiuni, dar și a altora care se leagă de asemenea de ea. Precum știi, unele chestiuni de logică se întrepătrund cu cele de morală. Prin urmare eu am tratat acea parte anumită care se referă la morală: dacă nu este stupid și de prisos să te îngrijeşti de ce va fi după moartea ta, dacă bunurile noastre nu pier cumva odată cu noi, iar cel care dispare nu mai are nimic, dacă se poate obține sau urmări vreun folos anticipat din ceea ce, atunci când ar fi să se întâmple, noi nu mai putem simți. Toate aceste probleme privesc morala, prin urmare ele sunt aici la locul lor. Dar toate obiecțiile pe care dialecticienii le fac acestei păreri trebuiau să fie deosebite și date la o parte, și de aceea și eu le-am separat. Acum, fiindcă tu-mi pretinzi să vorbesc despre toate, am să mă ocup cu tot ce zic ei; mai târziu voi trece la fiecare chestiune în parte.

Ideile pe care le voi combate nu vor putea fi înţelese dacă mai înainte nu voi da câteva explicații. Ce-aș vrea să spun în prealabil? Unele corpuri sunt omogene, cum este omul, altele sunt compuse, de exemplu, corabia, casa, în sfârşit, toate cele ale căror părți diferite sunt unite la un loc prin îmbinare; altele sunt formate din părți diferite și ale căror membre sunt încă separate, precum o armată, poporul, senatul. Într-adevăr, acei prin care se constituie aceste corpuri sunt legați între ei prin lege sau prin funcția lor, dar prin natură ei sunt despărțiți și izolați. Ce-aș mai vrea să-ți spun în prealabil? Cred că nu există niciun fel de bine care să rezulte din elemente disparate, căci un bine trebuie să fie cuprins și condus de un singur spirit, conducerea unui bine trebuie să fie una singură. Aceasta se dovedește de la sine, oricând vei dori-o; până atunci însă, trebuia s-o afirm de la început, fiindcă adversarii ne atacă cu propriile noastre arme.

„Afirmați, ni se spune, că nu există niciun bine format din elemente disparate. Valoarea strălucită este însă buna părere a oamenilor virtuoși. Așa cum faima nu este vorba unuia singur și nici numele rău nu este proasta părere a unuia singur, tot așa strălucirea valorii nu înseamnă a fi fost pe placul unui singur om virtuos. Trebuie ca mai mulți oameni de seamă și de vază să fie de acord în această privință, pentru a se putea vorbi de strălucire. Acesta este rezultatul aprecierii mai multora, adică a unor inși izolați: prin urmare nu este un bine. Valoarea strălucită, se mai spune, este lauda acordată de oamenii virtuoși omului virtuos. Lauda este o vorbire. Vorba este ceva care are un anume înțeles; vorba însă, chiar cea a unor oameni virtuoși, nu este un bine. Într-adevăr, nu tot ce face omul virtuos este bine; el aplaudă, el fluieră și nimeni, oricât ar admira și ar lăuda toate faptele lui, nu spune că aplauzele sau fluieratul sunt un bine, așa cum nici strănutul și nici tusea nu sunt.

Prin urmare, strălucirea valorii nu este un bine. În sfârșit, spuneți-ne dacă e un bine al celui ce laudă sau al celui lăudat. Dacă spuneți că e un bine al celui ce laudă, faceți un lucru tot pe atât de ridicol ca și cum ați afirma că dacă altcineva este sănătos, această sănătate este a mea. Dar a lăuda pe cei vrednici este o faptă frumoasă. Prin urmare binele este al celui care laudă, căci a lui este acțiunea, nu al nostru, care suntem lăudaţi. Dar tocmai aceasta era întrebarea.”

Voi răspunde în treacăt la fiecare obiecție. Mai întâi, chestiunea dacă există vreun bine format din elemente disparate este încă în discuție și ambele părți își