au temeiurile lor. Apoi, strălucirea valorii nu are nevoie de multe aprobări: ea se poate mulțumi și cu judecata unui singur om virtuos, căci pe noi ne judecă drept virtuoși un singur om virtuos. „Cum așa? se va zice. Faima va sta în părerea unui singur om și proasta reputație în clevetirea unuia singur? Dar eu și gloria n-o înțeleg decât mai larg răspândită, căci ea cere încuviințarea multora.” Condițiile într-o privință și într-alta sunt diferite. De ce? Fiindcă, dacă un om virtuos gândește bine despre mine, mă aflu în aceeași situație ca și cum toți oamenii virtuoși ar gândi la fel; de fapt, dacă m-ar cunoaște, ar gândi cu toții la fel. Judecata lor este egală și identică, căci sună aidoma. Ei nu pot fi în dezacord; în această privință ei sunt ca și cum toți ar gândi la fel, fiindcă nu pot gândi altfel.

Pentru câștigarea gloriei sau a faimei nu este de ajuns părerea unuia singur. Dincolo, părerea unuia face cât părerea tuturor, fiindcă, dacă ar fi întrebați, toți ar răspunde la fel. Aici părerile unor oameni deosebiți sunt deosebite, sentimentele lor nu se potrivesc; aici vei găsi numai șovăială, schimbare, nesiguranță. Crezi tu că părerea tuturor poate să fie una? Dar un singur ins și nu are o singură părere. Omul virtuos iubește adevărul, și adevărul are un singur conținut și o singură față. Lucrurile la care aceștia se închină sunt mincinoase. Dar în minciună nu e niciodată statornicie, de aceea ei sunt schimbăcioși și nu se înțeleg.

„Lauda, se spune, nu e altceva decât o vorbă, iar vorba nu este un bine.” Spunând că strălucirea valorii este lauda celor buni, făcută de cei buni, nu se face legătura cu vorba, ci cu gradul, căci chiar dacă un om virtuos ar tăcea, dar l-ar socoti pe cineva vrednic de laudă, acela este lăudat.

Pe de altă parte, una este lauda și alta este elogierea. Aceasta cere să fie rostită. De aceea nimeni nu spune „laudă funebră”, ci „elogiu funebru” și aceasta se realizează prin vorbire. Când zicem despre cineva că-i „demn de laudă” nu-i promitem vorbele binevoitoare ale oamenilor, ci aprecierile lor. Așadar există și o laudă a cuiva care apreciază în tăcere și laudă în sine pe omul virtuos.

Apoi, precum spuneam, lauda se referă la spirit, nu la cuvintele care exprimă o apreciere făcută și o aduc la cunoștința mai multora. Laudă acela care socotește că ceva trebuie să fie lăudat. Când poetul tragic[1] spune că e mare lucru „să fii lăudat de un lăudat”, el vrea să spună: „de un om demn de laudă”. Și când, de asemenea, un vechi poet[2] zice că „lauda hrănește artele” nu vorbește despre elogii, care corup artele. Nimic n-a viciat atâta dorința și orice alt studiu care se adresează auzului ca aprecierile mulțimii. Faima are de obicei nevoie de vorbe, valoarea strălucită nu, căci ea poate renunta la cuvinte, mulțumindu-se cu aprecierea. Ea este neștirbită nu numai printre cei care tac, dar și printre cei ce strigă împotrivă. Care e diferența între glorie și valoare strălucită? Îți voi spune: gloria stă în judecata mulțimii, strălucirea valorii în a celor virtuoși.

„Cui aparține acest bun, strălucirea valorii, adică lauda făcută celui virtuos de către oamenii virtuoși? Celui lăudat, sau celui care laudă?” Amândurora. A mea, care sunt lăudat. Fiindcă natura m-a făcut să iubesc toți oamenii, mă bucur pe de o parte că am făcut binele și sunt voios, pe de alta, că am găsit oameni care au primit cu bucurie virtuțile mele. Prin aceasta binele este al mai multora, fiindcă ei sunt bucuroși de el, dar și al meu. De fapt, sunt astfel făcut sufletește, încât socotesc binele altora ca pe al meu, mai ales pe-al acelora la care cauza binelui sunt eu. Binele acesta este și al celor care laudă, căci se săvârșește cu ajutorul virtuții: dar orice acțiune a virtuții este un bine. Ei n-ar fi putut avea parte de acest bine dacă eu nu aş fi fost astfel. Așadar, a fi lăudat pe drept este un bine și pentru unul, și pentru ceilalți, precum a fi judecat cu dreptate este un bine atât al judecătorului, cât și al celui în folosul căruia s-a pronunțat judecata. Te mai îndoiești oare că dreptatea este un bine al celui care-o are și al aceluia căruia i se dă după datorință? Dreptatea cere să lauzi pe cel care merită. Astfel ea este un bine al amândurora.

Cred că am răspuns de ajuns acestor cârcotași. Ținta noastră nu trebuie să fie aceea de a dezbate subtilități și a târî filozofia de pe culmile ei în aceste fundături. E cu mult mai bine să mergi pe drum deschis și drept decât să-ți întortochezi singur cărările pe care vei fi nevoit să le descurci apoi cu mare greutate. Într-adevăr, aceste discuții nu sunt altceva decât nişte savante jocuri de-a prinselea.

Spune-mi mai bine cât de natural este să cuprinzi cu mintea nemăsuratul. Mare și nobil lucru este sufletul omului. El nu suportă să i se pună alte stavile decât cele care-i sunt comune cu zeii. Mai întâi el nu se mulțumește cu o patrie modestă, Efesul sau Alexandria sau vreun alt oraş mai bogat în locuitori ori mai împodobit cu clădiri. Pentru el patria este ceea ce cuprinde în sine tot ce-i mai înalt și mai bogat, uriașa sferă înăuntrul căreia se află mări și pământuri, înăuntrul căreia se află aerul ce desparte și în același timp unește cele divine de cele omenești, în care atâtea astre veghează la mișcările lor, după cum le-a fost orânduit.

Apoi, el nu suferă să i se mărginească timpul: „Toate vremurile sunt ale mele”, zice el; niciun secol nu este închis pentru spiritele mari, nu există epocă pe care gândirea să n-o poată străbate. Când va veni ziua care separă acest amestec de divin și uman, îmi voi lăsa trupul aici unde l-am găsit, iar eu mă voi întoarce iarăși printre zei. Nici acum nu