sunt înstrăinat de ei, dar ţărna cea grea mă ține pe loc. Viaţa omului este un popas, care este preludiul altei vieți mai bune și mai lungi. Precum pântecele mamei ne ține nouă luni de zile și ne formează nu pentru el, ci pentru locul în care vom fi trimiși, gata pregătiți să respirăm aerul și să rezistăm la lumina zilei, tot așa în acest timp, care se întinde din copilărie până la bătrânețe, ne formăm pentru o altă naștere. Ne așteaptă un alt început, o altă rânduială a lucrurilor. Nu putem suporta însă cerul decât de la distanță.

Privește de aceea neînfricat acel ceas de cumpănă: el este cel din urmă pentru trup, nu pentru suflet. Privește lucrurile ce se află în jurul tău ca pe niște obiecte într-o casă de oaspeți; trebuie să pleci mai departe. La plecare, ca și la venire, natura te despoaie. N-ai voie să pleci cu mai mult decât ai adus la venire, ba chiar bună parte din ce ai adus când ai venit pe lume trebuie să lași. Ți se va lua această piele care te acoperă, ultimul tău veşmânt. Ți se va lua carnea și sângele acesta care se răspândește și străbate peste tot. Ți se vor lua oasele și mușchii, sprijinul părților moi și fără putere ale trupului. Ziua aceasta, pe care o privești cu groază ca pe cea din urmă, este ziua ta de naștere întru eternitate. Azvârle povara. Ce șovăi ca și cum prima oară n-ai fi ieșit la lumină, părăsind un trup în care te ascundeai? Te agăți de orice, te zbați împotrivindu-te? Și atunci ai fost dat afară cu mari sforțări de maică-ta. Gemi, plângi? Așa-i totdeauna la naștere. Atunci însă ți se putea trece cu vederea: veniseși prost și neștiutor în toate. De-abia ieşit din culcușul cald și moale al pântecelui mamei, ai dat de un aer mai viu. Atingerea unor mâini ceva mai aspre, după aceea, te-a durut. Plăpând încă și neștiutor de nimic, ai rămas uimit în fața necunoscutului. Acuma însă nu-i o noutate pentru tine că te desparți de ceva din care mai înainte erai doar o parte: părăsește liniștit mădularele acestea netrebnice și un trup de multă vreme pustiu. Se va nărui, se va prăbuși, se va șterge de pe pământ. De ce te întristezi? Așa se întâmplă în chip obișnuit. Învelișul în care e înfășurat nou-născutul se aruncă. De ce iubești toate astea ca și când ar fi ale tale? Ele te înfășură numai. Va veni o zi care te va scăpa de ele și te va smulge din conviețuirea cu acest pântece murdar și puturos.

De pe acum ridică-te cât poți și, ținându-te departe de plăcere, afară de aceea unită cu ce-ți e necesar, gândește-te de aici la ceva mai înalt și mai măreţ. Într-o zi tainele naturii ți se vor dezvălui, ceața asta se va risipi, lumina va năpădi strălucitoare peste tot. Închipuie-ți câtă strălucire, când atâtea astre își vor contopi lumina. Nicio umbră nu va păta seninul, orice parte a cerului va străluci la fel. Ziua urmează nopții numai în zona noastră inferioară. Atunci când vei privi, și vei privi prin toată ființa ta toată lumina, pe care acum o zărești umbrită pe calea cu totul redusă a ochilor (și totuși o admiri de departe), vei spune că ai trăit în întuneric. Cum îți va părea lumina divină când o vei vedea în împărăția ei?

Gândul acesta nu lasă să zacă în suflet nimic urât, nimic josnic, nimic crud. El ne spune că zeii sunt martori ai tuturor faptelor noastre, ne poruncește să le facem voia, să ni-i câștigăm pentru mai târziu, să avem în fața ochilor veșnicia, pe care cine-o cuprinde cu mintea nu se înspăimântă de nicio armată, nu se îngrozeşte de nicio trâmbiţă, nu se tulbură de temerea niciunei amenințări. Și cum s-ar teme oare cineva care-și pune speranța în moarte, dacă chiar și acela care crede că sufletul durează doar atât cât este prins în lanțurile corpului și că, odată eliberat, se risipește, se străduiește să poată fi de ajutor și după moarte. Chiar dacă ochii noștri nu-l mai pot vedea, „marea virtute a lui și a neamului său strălucire stăruie-n minte întruna”[3].

Gândește-te cât de mult ne folosesc bunele exemple: vei vedea că amintirea oamenilor mari ne este tot atât de folositoare ca și prezența lor. Cu bine.

 

1) E vorba de poetul Cn. Naevius, cel dintâi mare poet roman. Animat de spirit civic democrat, el scrise piese de teatru, mai ales comedii, în care atacurile personale la adresa aristocraților nu lipseau și care-i aduseră închisoare și exil. Opera lui cea mai de seamă este epopeea Bellum Punicum. Dându-i un conținut roman și renunţând la miturile grecești, el înfățișa în această operă primul război cu cartaginezii, la care participase. Din opera lui ni s-au păstrat numai fragmente.

2) Nu ştim la cine se face aluzie.

3) Vergiliu, Eneida IV, 3–4 (trad. G. Coşbuc). Sunt cuvintele Didonei, cucerită de făptura lui Eneas.

103. Prudența în raporturile cu oamenii

 

Ce tot cauți la ce s-ar putea întâmpla, dar s-ar putea tot așa de bine să nu se întâmple, să zicem un foc, prăbușirea casei și altele care cad peste capul nostru, fără a ne urmări anume? Vezi mai degrabă de acelea, păzește-te mai degrabă de acelea care ne pândesc, care ne înhață. Un naufragiu, o răsturnare din căruță sunt întâmplări mai rare, oricât de grave ar fi. Pentru om, primejdia zilnică vine de la om. La aceasta aține-te, la aceasta deschide bine ochii: nu e alt rău mai obișnuit, mai stăruitor, mai amăgitor. Furtuna ameninţă înainte de a se porni, casele trosnesc înainte de a se prăbuși, fumul vestește focul. Primejdia ce vine din partea omului e neașteptată și, cu cât se apropie mai mult de tine, cu atât e mai grijuliu ascunsă. Greșești dacă te încrezi în fețele celor ce-ți ies în cale: