au chipuri de om, dar suflete de fiară. Și încă! La acestea mai primejdios e primul atac: au trecut de cineva, nu-l mai urmăresc. Niciodată nu le împinge la rău altceva decât nevoia: foamea sau frica le mână la luptă. Omului însă îi place să-l distrugă pe om.

Tu totuși gândește-te la primejdia ce-ți poate veni din partea omului, fără a uita de datoria ta de om. Pe acesta ține-l în ochi, ca să nu te izbească; pe acela, ca să nu-l lovești tu. Bucură-te de bucuriile fiecăruia, întristează-te de răul fiecăruia; nu uita unde trebuie să ajuți, de ce trebuie să te ferești. Ce vei câștiga făcând așa? Îți vor face răul, dar nu te vor înșela.

Cât poți însă, retrage-te în filozofie. Ea te va ocroti la sânul ei, în sanctuarul ei vei fi la adăpost sau mai adăpostit. Nu se ciocnesc între ei decât cei care bat același drum. Nu trebuie să te fălești însă cu filozofia. Pentru mulți ea a fost pricină de primejdie, fiindcă a fost insolent și jignitor practicată; ea trebuie să stârpească păcatele tale, nu să le certe pe ale altora. Să nu se îndepărteze de felul comun de viață și să nu ajungă să pară că ar condamna tot ce nu face ea. N-ai nevoie nici de fală, nici de hulă, ca să fii filozof. Cu bine.

104. Salvarea este filozofia și exemplul vechilor înțelepți

 

Am scăpat fugind la vila mea din Nomentum.[1] De cine crezi? De oraș? Nu, de o febră, și încă de una care se strecurase pe nesimţite. Mă cuprinsese de-a binelea. După pulsul viu, neregulat și depășind măsura normală, medicul spunea că e un început. Poruncii, așadar, să mi se pregătească o trăsură. Deși Paulina[2] mea mă oprea, am stăruit să plec, repetând întruna vorba fratelui meu Gallio[3] care, având în Ahaia un început de febră, s-a urcat imediat într-o corabie, spunând că boala nu e în trup, ci în atmosferă. Așa-i spuneam și eu Paulinei mele, care-mi recomanda să mă îngrijesc eu în primul rând de sănătatea mea. Fiindcă știu că existența ei se învârte în jurul vieții mele, încep să mă ocup de mine, ca să mă îngrijesc astfel de ea și, deși bătrânețea m-a făcut mai curajos în multe, trebuie să renunț la acest avantaj al vârstei. Mă gândesc câteodată că în acest bătrân este și un rest de tinerețe, care trebuie să fie cruțată. Așadar, cum eu nu pot obține ca ea să mă iubească mai tare, ea obține ca eu să țin mai mult la mine.

Să fim înțelegători față de sentimentele frumoase. Chiar dacă uneori sunt pricini apăsătoare, să nu renunțăm la viață, oricât de chinuită ar fi, de dragul alor noștri; s-o ținem cu dinții, fiindcă omul virtuos trebuie să trăiască nu cât îi place, ci cât se cuvine. Cel care nu prețuiește pe soția lui, pe prietenul lui atâta cât să mai zăbovească în viață, ci stăruiește în hotărârea de a muri, este un nevolnic. Atunci când interesul alor noștri o cere, sufletul trebuie să-și impună și această datorie, să-și amâne nu numai dorința de a muri, dar și începutul aplicării ei, să se dăruiască alor săi. A îmbrățișa din nou viața de dragul altora este dovada unui suflet mare; oameni de seamă au făcut-o adesea.

Dar semnul celei mai mari iubiri cred că este a-ți conserva cu mai multă grijă bătrânețea – deși folosul cel mai mare al ei este că nu-ți mai dă atâtea griji și că poți uza mai îndrăzneț de viață – dacă știi că aceasta este plăcerea, interesul sau dorința vreunuia dintre ai tăi.

Acest lucru își are și în sine însuși o încântare și o răsplată deosebită. Ce este oare mai plăcut decât să fii atât de drag soției tale, încât din cauza aceasta să-ți devii șiție mai drag? Paulina mea poate pune la socoteală nu numai temerea ei, dar și temerea mea.

Mă întrebi cum mi-a reușit planul cu plecarea? De îndată ce am scăpat de atmosfera apăsătoare a oraşului și de acel miros de bucătării fumegânde care îndată ce sunt atinse improașcă, odată cu funinginea, toate mirosurile înecăcioase, am simţit o schimbare în sănătatea mea. Dar când am ajuns la vie, ce puteri am mai prins! M-am pus pe mâncare ca un animal scăpat într-o pășune. Așadar, mi-am revenit. Nu mi-a mai rămas nici urmă de slăbiciune, starea cea îndoielnică a unui trup ce nu vestește nimic bun. Încep să lucrez din toată inima.

La aceasta locul nu contribuie cu prea mult, dacă sufletul nu se apleacă asupra lui însuși și dacă nu-și va găsi, de va dori, refugiul chiar în mijlocul treburilor. Cel care caută anumite regiuni și umblă să-și dobândească liniştea va găsi peste tot în ce să se risipească. Cuiva care se plângea că nu i-au fost de niciun folos călătoriile, Socrate, zice-se, i-a răspuns: „Ti s-a întâmplat ce trebuia, căci călătoreai împreună cu tine”. O, ce bine-ar fi de unii, dacă s-ar rătăci de ei! Acum însă se țin scai de dânșii, își fac griji, își strică viața, își fac temeri. Ce folosește să treci marea și să schimbi orașe? Dacă vrei să scapi de chinurile care te apasă, trebuie să fii nu altundeva, ci altul. Să zicem că ai venit la Atena sau la Rhodos: alege-ți orașul după bunul-plac. Ce importanţă are ce moravuri sunt acolo? Tu vii cu ale tale.

Socotești că averile sunt o fericire: te va chinui sărăcia și, lucrul cel mai trist, una imaginară. Într-adevăr, oricât de mult ai avea, dacă un altul are mai mult decât tine îți pare că, cu cât te depășește, atâta îți lipsește. Socotești că onorurile sunt o fericire: alegerea drept consul a cutăruia, chiar și realegerea îți vor face rău. De câte ori vei vedea că se vorbește mai des de cineva în Faste[4], te va chinui invidia. Nebunia ambiției tale