va fi așa de mare, încât n-ai să te uiți la nimeni din urma ta, dacă ți-o va lua vreunul înainte. Socoteşti că moartea este cel mai mare rău, deși nimic nu-i rău într-însa, afară de ceea ce o precedă: frica. Te vor înfricoșa nu atât primejdiile, cât închipuirile. Vei fi muncit de năluciri. Ce va folosi oare

„c-am scăpat de orașele grece

Și c-am putut să urmăm fuga noastră prin roiul de duşmani?”[5]

Chiar și pacea va fi izvor de temeri. De îndată ce sufletul se clatină, nu mai ai încredere nici în oamenii cei mai de nădejde. Dacă spiritul își face o obișnuință din temerile necugetate, nu mai e în stare să-și asigure propria conservare. Într-adevăr, el nu evită primejdiile, ci o ia la fugă: din spate insă suntem mai expuşi.

Socotești că pierderea unuia dintre cei dragi este o foarte mare nenorocire, deși o asemenea părere este o prostie tot atât de mare ca și a plânge pentru că pomilor tăi dragi, care-ți împodobesc casa, le cad frunzele.

Privește tot ce te desfată precum privești frunzele, cât timp sunt verzi: într-o zi se va scutura una, într-alta, celelalte. Dar, precum căderea frunzelor este o pierdere ușoară, pentru că ele renasc, tot astfel pierderea celor pe care-i iubești și pe care-i socotești mângâierea vieții tale este ușoară, fiindcă, dacă nu renasc, se înlocuiesc. „Dar nu vor fi aceiași.” Nici tu nu vei mai fi același. Orice zi, orice ceas te schimbă. În altele paguba se vede mai lesne, pe când aici, fiindcă nu-i la iveală, rămâne ascunsă. Unii sunt răpiţi dintr-odată, pe când noi ne furăm și ne secătuim singuri. Dar tu nu te gândești la nimic din toate astea și nu vii cu niciun leac la aceste răni, ci semeni însuți pricini de îngrijorare, sperând de unele, disperând de altele. Dacă ești cuminte, fă un amestec dintr-acestea două: nu spera fără disperare, nu dispera fără speranță.

Întrucât călătoria a putut să fie de vreun folos cuiva prin ea însăși? Ea n-a temperat nicicând plăcerile, n-a înfrânat poftele, n-a potolit furia, n-a domolit nepotolitele porniri ale dragostei, în sfârșit, n-a alungat din suflet niciun viciu. Ea nu i-a dat nimănui judecată, nu i-a risipit eroarea, ci, ca pe un copil uimit de ceva nemaivăzut, l-a răpit doar puțină vreme printr-un fel de noutate a lucrurilor. De altminteri, nestatornicia spiritului, și mai ales a unui bolnav, sâcâie, iar zbuciumul însuși îl face și mai schimbător, și mai nestatornic. Urmarea este că oamenii părăsesc cu și mai mare înfocare locurile dorite cu înfocare, trec peste ele în zbor ca niște păsări și se întorc mai repede decât au venit.

Călătoriile te vor face să cunoști alte neamuri, îți vor arăta forme noi de munți, întinderi de câmpii nemaivăzute, văi udate de ape nesecate, natura unui fluviu văzută aidoma: fie cum Nilul se umflă și se revarsă în fiecare vară, fie cum Tigrul dispare din ochi și, curgând misterios, apare apoi în întreaga lui măreție, fie cum Meandrul, temă de exerciții și divertisment întâlnită la toți poeții, se încolăcește într-o mulțime de întortocheri și, ajungând uneori în vecinătatea albiei lui, își schimbă cursul înainte de a se vărsa într-însul. Toate acestea însă nu te vor face nici mai bun, nici mai cuminte.

Trebuie să ne petrecem vremea în studii și printre căutătorii de înțelepciune, ca să ne însușim cele descoperite și să cercetăm cele nedescoperite. Numai astfel sufletul, care trebuie să fie scos din cea mai nefericită sclavie, își capătă libertatea. Cel puțin atâta timp cât n-ai să ştii de ce să fugi și ce să dorești, ce este necesar și ce-i de prisos, ce este drept și ce este nedrept, asta nu e călătorie, ci rătăcire. Iar această goană nu-ți va aduce niciun bine, căci călătorești împreună cu patimile și viciile tale te urmăresc. O, dacă te-ar urmări numai! Ar fi o oarecare distanță. Acum însă le porți în spate, nu le iei cu tine. De aceea te apasă, oriunde ai fi, și te chinuiesc mistuindu-te. Bolnavul să-și caute leacul, nu locuri străine. Dacă cineva își rupe piciorul sau și-l scrânteşte din încheietură, nu se urcă în căruță sau în corabie, ci cheamă doctorul, ca să-i potrivească oasele frânte, sau să-i pună la loc osul scrântit. Apoi cum? Un suflet zdrobit în atâtea locuri și torturat crezi că se poate însănătoși prin schimbarea locului? Boala este prea gravă, ca să poată fi tratată prin preumblare cu lectica.

Călătoriile nu te fac doctor, nu te fac orator: nicio artă nu se învață schimbând locul. Înțelepciunea, cea mai însemnată dintre toate artele, se deprinde oare bătând drumurile? Nu există niciun drum, crede-mă, care să te ducă dincolo de patimi, dincolo de furii, dincolo de temeri, căci dacă ar exista, neamul omenesc ar da buzna într-acolo. Atâta timp cât duci cu tine cauzele răului în rătăcirile tale pe mări și pe uscat, relele acestea te vor chinui și te vor mistui.

Te miri că fuga nu-ți folosește? Fugi de lucruri care sunt în tine. Aşadar, pe tine îndreaptă-te. Zvârle-ti poverile și pune dorintelor, care trebuie să fie stârpite, o măsură sănătoasă. Smulge-ți din suflet toată ticăloșia. Dacă vrei să faci călătorii plăcute, vindecă-ți tovarăşul de drum. Cât timp vei conviețui cu un avar și cu un meschin, avariția se va ține de tine. Cât timp vei sta impreună cu un îngâmfat, îngâmfarea se va ține de tine; n-ai să te lecuiești de cruzime, atât timp cât faci casă cu un călău. Tovărăşia desfrânaților îți aprinde patimile. Dacă vrei să te dezbraci de păcate, trebuie să fugi departe de exemplele viciilor. Avarul, stricatul, sălbaticul, şarlatanul, care ți-ar face mare rău dacă ar fi prin preajma ta, sunt înăuntrul tău.

Îndreaptă-te spre cei mai buni. Trăiește cu Catonii[6], cu Laelius, cu Tubero, iar dacă vrei să conviețuiești și cu grecii, stai în preajma lui Socrate și a lui Zenon: unul te va învăța să mori, dacă este nevoie, celălalt, înainte de a fi nevoie.