id="filepos1114512">Trăiește împreună cu Crisip și cu Posidonius.[7] Ei îți vor da cunoștința celor divine și a celor omenești. Ei îți vor porunci să acționezi, nu numai să vorbești savant și să înșirui vorbe spre desfătarea ascultătorilor, ci să-ți întărești sufletul și să-l îmbărbătezi împotriva ameninţărilor. În această viață nesigură și bătută de valuri, nu-i decât un port de scăpare: a nu-ți păsa de tot ce se întâmplă, a te înălța încrezător și gata să primești în piept săgețile sorții, neascunzându-te și neîntorcând spatele.

Natura ne-a înzestrat cu suflete mari și, precum unor animale le-a dat o fire crudă, altora una vicleană, altora una fricoasă, tot așa nouă ne-a dat un spirit iubitor de glorie și de fapte mărețe, care caută o viață cât mai frumoasă, nu una cât mai la adăpost, asemenea cerului, de care se apropie, pe cât e posibil cu pașii noștri omenești, și pe care îl imită. Este plin de avânt, are credința că este lăudat și admirat de cineva. Este stăpânul tuturor, stă deasupra tuturor. De aceea nu se pleacă în fața niciunui lucru, nimic nu-i pare atât de greu, ca să încovoaie un bărbat.

„Groaznice-arată la chip și Moartea, și Truda!”[8]

Deloc, dacă cineva le poate privi în față și dacă poate birui întunericul. Multe care noaptea ni se par de groază, ziua sunt de râs. „Groaznice-arată la chip și Moartea, și Truda!” Bine zice Vergiliu al nostru, căci el nu spune că sunt groaznice în realitate, ci la vedere, că ele par, dar nu sunt. Ce este într-însele, zic, atât de înfricoșător pe cât le merge buhul? Pentru ce, mă rog ție, Luciliu, un bărbat să se teamă de trudă, un om să se teamă de moarte? De multe ori mă întâmpină oameni care cred că ce nu pot face ei nu se poate face și care zic că noi[9] vorbim despre lucruri mai mari decât poate suporta firea omenească. Cu cât e mai bună părerea pe care-o am eu despre ei! Și ei pot face aceste lucruri, dar nu voiesc. În sfârșit, cine dintre cei care-au încercat n-a reușit? Cui nu i s-au părut mai ușoare de îndată ce s-a pus pe treabă? Nu pentru că ele sunt grele nu îndrăznim, ci fiindcă nu îndrăznim sunt grele.

Dacă însă vreți un exemplu, luați-l pe Socrate, bătrânul mult încercat, izbit de toate necazurile, dar care totuși nu s-a lăsat învins nici de sărăcia, pe care greutățile lui casnice o făceau și mai împovărătoare, nici de strădanii, unele dintre ele ca oștean. Câte-a mai tras și-n viața casnică, dacă ne amintim fie de soața lui[10], cu firea ei sălbatică și cu limba pusă pe ocări, fie de copiii neascultători, care semănau mai mult cu mama decât cu tatăl lor! Dacă faci bine socoteala, el și-a trăit viața în război[11], sub un regim de tiranie și sub altul de libertate mai sălbatic decât războaiele și tiranii. Războiul a durat 27 de ani. După terminarea războiului, cetatea a încăput, ca pedeapsă, pe mâna celor 30 de tirani, dintre care cei mai mulți îi erau dușmani. Ultima năpastă, condamnarea sub cele mai grele acuzații, a pus vârf la toate: i s-a pus în spate violarea religiei și coruperea tineretului pe care s-a spus că-l ridică împotriva zeilor, a părinților și a statului. După aceea, urmară temnița și otrava. Într-atâta sufletul lui nu fu tulburat, încât nici chipul nu i se tulbura. Glorie minunată și unică: până în ultima clipă nimeni n-a văzut pe Socrate nici mai vesel, nici mai trist. Soarta lui se schimbase cu totul, dar el rămăsese același.

Vrei un alt exemplu? Ia-l pe acest M. Cato[12], mai aproape de timpurile noastre, cu care soarta a fost și mai dușmănoasă, și mai crâncenă. După ce i se opusese în toate împrejurările, și ultima dată chiar când murea, Cato a dovedit că un bărbat curajos poate totuși trăi în pofida sorții, poate muri fără voia ei. Toată viața și-a petrecut-o fie în războaie civile, fie în zbuciumul premergător unui război civil. Ca și despre Socrate, ai putea spune și despre dânsul că a trăit în robie, afară doar de crezi că Pompei, Caesar și Crassus erau nişte partizani ai libertății. Într-o republică ce se schimba mereu, nimeni nu l-a văzut pe Cato schimbându-se. În orice situație s-a arătat același: în timpul preturii, după înfrângerea în alegeri, în timpul acuzării, în provincie, în adunări, în armată, în clipa morții. În sfârșit, în acea tulbure epocă a Republicii[13], când de o parte ședea Caesar, sprijinit de zece legiuni călite în lupte și de forţele altor neamuri străine, iar de alta Pompei, care credea că e destul un om împotriva tuturor, când unii erau de partea lui Caesar și alții a lui Pompei, numai Cato a ținut și partea Republicii. Dacă vrei să cuprinzi cu mintea icoana acelei vremi, închipuiește-ți de o parte plebea și toată gloata ridicându-se pentru o altă viață, de cealaltă, pe nobili, clasa cavalerilor și tot ce era nepătat și de vază în stat[14], iar la mijloc doi părăsiți: Republica și Cato. Te vei mira, zic, când vei vedea pe „Priam și-Atride și, înverşunat pe-amândoi, pe Ahile”[15], căci acesta nu aprobă pe niciunul și vrea să-i dezarmeze pe-amândoi. Despre cei doi, Cato își dă astfel părerea: „De va învinge Caesar, eu voi muri; de va învinge Pompei, voi fi exilat”. De ce ar fi avut să se teamă omul care, învins sau învingător, își rezervase soarta pe care i-ar fi putut-o rezerva cei mai înverşunați dușmani? A murit, așadar, după hotărârea lui. Vezi dar că omul poate răbda suferința: Cato și-a condus pe jos armata prin mijlocul pustietăților Africii.[16] Vezi că el poate îndura setea: târând după sine pe dealuri pârjolite resturile, fără niciun fel de provizii,