ei rămâneau neutri, milioane de copii erau trimişi la moarte. Dacă un bărbat violentează o femeie pe stradă, e de datoria mea să intervin. Pot să n-o fac pentru că mi-e frică să nu o încasez şi eu. Asta poate fi înţeles. Asta e uman. Dar dacă nu intervin dintr-un calcul, dacă aştept ca femeia să fie călcată în picioare şi abandonată în stradă numai pentru ca, după ce pleacă agresorul, eu să mă reped asupra corpului ei inert ca să îi fur portmoneul, asta ce mă face pe mine? Îţi spun eu, mă face nu elveţian, ci mă face Elveţia. Ca să nu zici că generalizez. Suntem neutri când milioane de oameni sunt exterminaţi, însă nu avem nicio problemă atunci când trebuie să le ţinem în băncile noastre bunurile confiscate şi să le topim dinţii din aur. Să îi transformăm în lingouri. Asta e Elveţia.

Lui Charles nu îi plăceau generalizările de niciun fel, nici judecăţile la grămadă, dar ştia că Sir Winston avea ceva dreptate. Deşi nu până la capăt.

— Acum tot fac referendumuri să oprească emigranţii. Erau buni când le construiau ţara, când le făceau muncile cele mai de jos la care ei nu se coborau. Un ziar din Brazilia i-a luat peste picior, arătând că dacă ai scoate toţi emigranţii din naţionala de fotbal a Elveţiei de la campionatul mondial, echipa ar fi compusă din cel mult doi jucători, fără antrenor, maseur sau medic. De fiecare dată când mă gândesc la ţara asta îmi vine în minte un tablou celebru. Se cheamă American Gothic, al lui Grant Wood. O anumită Americă semăna la un moment dat cu Elveţia asta. Diferenţa e că, pe atunci, acea Americă era destul de săracă. Iar neutră şi indiferentă la suferinţele altor oameni n-a fost niciodată.

— Mă bucur că aţi încheiat în maniera asta optimistă, totuşi. N-ar fi mai bine să ne întoarcem la subiectul nostru?

Sir Winston păru că iese din transă. Redeveni, brusc, omul amabil cu care se obişnuise Charles în acea zi.

Capitolul 123

— M-am aprins. Iartă-mă. Unde eram? A, da! Ţepeş a învăţat pe pielea lui o lecţie usturătoare. Nu se poate încrede în boieri. Dacă voia să revină la tron, şi voia, pentru că era stăpânit de o ambiţie nemăsurată, trebuia să îşi caute aliaţii în altă parte. Avea nevoie să se încreadă în cineva. Să îşi lase viaţa în mâinile cuiva. Avea nevoie de bani, ca să strângă oaste, şi de oameni pe care să se poată baza. Turcii erau departe, iar sprijinul lor s-a văzut cât conta. A încercat la rudele lui din Moldova, dar ăia erau prea preocupaţi să se omoare între ei, să îşi consume propriile trădări. A mai încercat o vreme în Apus, însă şi acolo trebuia să jure vasalităţi nesfârşite, să se umilească şi să îşi amaneteze viitorul. Ştia că un principe al unei ţări mici va trebui să facă o politică inteligentă ca să se menţină la tron, să se alieze cu cine avea interesul, când avea interesul. Şi ştia să facă asta. Dar avea nevoie, întâi, să ajungă pe tronul acela. Prin urmare, îşi petrece marele interregn, ca să îi spunem aşa, călătorind şi cerşind ajutor şi bani pe la diferite Curţi.

— Şi mai era şi chestiunea aia cu curăţenia.

— E adevărat. Era cam maniac. Mai ales pentru vremurile alea. Oricum, e găzduit, la un moment dat, în căutările lui, în casa unui brutar care, nu se ştie exact de ce, face o pasiune fulgerătoare pentru el. Vede în domnitor ceva foarte puternic. Nu eşti străin, cred, de faptul că Vlad al III-lea avea o putere incredibilă de a impresiona asistenţa. Sunt mărturii că atunci când intra într-o încăpere, celor prezenţi li se făcea pielea de găină. Avea o forţă a privirii, cu ochii ăia negri şi pătrunzători, aproape hipnotizantă. Ei bine, brutarul şi întreaga lui familie sunt marcaţi de întâlnirea asta. În Ţările Române, în vremea aia, breslele erau dezvoltate şi nu prea. Oricum, erau cu cel puţin 150 de ani în urma ţărilor apusene. Se formaseră, însă erau tratate oribil de către boieri şi domnitori. Li se percepeau taxe uriaşe şi erau mereu hăituite. Se organizează într-o oarecare măsură în interior, pun la cale şi un fel de program de alianţe, dar iarăşi intervine trădarea.

— Şi Ţepeş e sprijinit de breslaşi?

— Ai răbdare. Brutarul acela va ajunge mâna lui dreaptă, în speţă, garda lui de corp. Deoarece era un fost oştean care se săturase să nu ştie pentru ce tabără luptă şi când. Are o anvergură dintr-asta, de organizator. Reuşeşte să strângă laolaltă toţi reprezentanţii breslelor din cetăţile din jur. Se hotărăsc să îl sprijine pe Vlad să pună, din nou, mâna pe tron şi să se răzbune pe boierii care i-au ucis tatăl şi fratele. De fapt, povestea aia când i-a strâns pe toţi hoţii, cerşetorii şi vagabonzii la un loc şi le-a dat foc, a fost un gest de bunăvoinţă, exact pentru asociaţiile astea de meşteşugari, care aveau mari probleme cu paraziţii şi cu hoţii. Din cauza ăstora vieţile lor şi ale familiilor lor erau puse permanent în primejdie.

— Poate, însă asta nu justifică execuţii în masă.

— Asta e o gândire postfactuală. Asta spui acum, cu mintea de acum. Dacă ai fi trăit în Evul Mediu, ai fi spus altfel. Aia nu e o execuţie ideologică. Pur şi simplu, se ajunsese la o stare de fapt care depăşea acceptabilul. În plus, nimeni nu spune că Ţepeş n-a fost un criminal sălbatic. Era cum erau toţi ceilalţi. În fine, apropo de problema din cartea ta cu internaţionalizarea breslelor. Lumea circula prin Europa şi în vremea aia. E greşit să credem că oamenii aveau convingerea că lumea se termina la marginea satului sau a cetăţii lor.

— Există şi acum dintr-ăştia. Inclusiv mulţi care cred că Pământul e plat.

— Da. Atunci erau mult mai mulţi, dar nu toţi. Breslaşii umblă, relaţionează, se duc la târguri, fac negoţ, caută materiale noi, metode inedite, surse de inspiraţie. Unii migrează şi în căutarea unor locuri de muncă. Mai