puţin, e adevărat, însă se întâmplă. În special la breasla Constructorilor sau la breslele de Artizani, în cadrul cărora secretele meseriei sunt rare şi se transmit doar în grupuri mici şi închise. Trebuia să ştii cum se face un clopot sau un tun. Nu erau manuale de genul Clopotul pentru prostănaci. Se organizează în societăţi secrete. Au semne de recunoaştere, parole, blazoane şi însemne.

— Asta e valabil mai mult pentru masoni. Sau pentru predecesorii lor.

— Da, dar nu sunt singurii. Oricum, se duce vestea despre un domnitor care, dacă ar ajunge la putere, va sprijini producţia locală şi comerţul. Ţepeş însuşi începe să cutreiere Europa. Însoţit de brutarul cu pricina. În unele locuri e bine primit. În altele nu i se deschide uşa. E scos afară în şuturi şi, nu de puţine ori, umilit. Cei mai mulţi vor să ştie ce avantaj ar avea dacă l-ar sprijini cu bani, arme şi know-how.{55}

— Chiar aşa, excelentă întrebare. S-o fi schimbat lumea, însă cred că sintagma „What’s in it for me?”{56} a cam rămas la fel. Ce le dă Vlad la schimb?

— Ei, asta e ce contează. În peregrinările lui pe la Curţi şi în relaţiile pe care i le mai lăsase tatăl său moştenire, află într-un fel de existenţa Ordinului Dragonului. Mai mult, un sol este omorât de lupi undeva şi Ţepeş intră în posesia unei scrisori în care sunt descrise statutul Ordinului şi un plan mare pe câteva secole, dublat de un plan mic pentru următorii ani.

— Haide, dom’le! exclamă Charles. Un plan? L-a văzut cineva?

— Dacă o să ai răbdare să citeşti acea culegere de documente, o să vezi. Până atunci trebuie să mă crezi pe cuvânt. Chiar ai senzaţia că toţi suntem nebuni? Şi bunicul tău? Şi tatăl tău? Şi atâţia oameni de-a lungul atâtor ani înaintea noastră?

— Tata e băgat în asta?

— Mă rog. Aici e mai complicat. Va trebui să vorbeşti cu el. Ţepeş află că planul este întărirea puterii Ordinului în Europa şi crearea unor entităţi suprastatale. Sigur, statul pe atunci era ceva firav. Exact din cauza asta, primul pas preconizat era tocmai întărirea statului. Pe spezele cui se făcea asta?

— Nu ştiu.

— Exact. Pe spezele celor care aduceau plusvaloare. Planul întărea puterea autorităţilor asupra celor care produceau. Urmărea spargerea monopolurilor breslelor locale şi avea în vedere oameni sau întreprinderi, avant la lettre, care să devină regionale şi mondiale.

— Serios? În 1450? Vă daţi seama că, dacă puteţi demonstra aşa ceva, sunteţi pasibil de premiul Nobel?

— Marile signorii, cum e Florenţa, deja experimentau aşa ceva. Breslele mari puseseră mâna pe oraş şi tratau breslele mici cu dispreţ. Nu numai atât. Îi exploatau fără milă pe cei care odinioară le fuseseră egali. „Artele” mari, cum le spune, începuseră să se separe de cele medii şi mici. Se cernea deja viitoarea mare burghezie. Chiar dacă era doar în faşă. Începuseră să pună mâna pe consiliile orăşeneşti. Încă nu aveau conştiinţa că erau burghezi, ci credeau că vor fi altfel de nobili. Urmau să înlocuiască paraziţii de până atunci. Breslele organizate aşa devin o forţă. Însă doar câteva. Şi se vor transforma foarte curând într-o oligarhie şi apoi în plutocraţie. În secolul al XIII-lea populaţia Europei trecuse deja de treizeci de milioane de locuitori. Feudalismul a început să dispară. Aminteşte-ţi că în 1280 se revoltă de-a binelea producătorii de lână din oraşele flamande împotriva acestei tentative de control a statului. În 1279 criza bancherilor sienezi declanşează un colaps financiar generalizat. Avem până şi o asociere de bresle care în 1302 învinge o armată regulată, a cavalerilor francezi.

— Bătălia pintenilor de aur.

— Exact. Vezi că ştii. Totul e să nu mai luăm gândirea de-a gata, ci să fim deschişi la minte.

— Deschişi fără dovezi nu se poate. Că atunci orice explicaţie, oricât de fantezistă, devine posibilă. Or, speculaţiile ştiinţifico-fantastice cu privire la trecut reprezintă o contradicţie în termeni.

— În 1418, are loc o răscoală a breslelor din Paris pe aceleaşi teme. Şi spui că nu se unesc? Că nu coagulează? Fals. Nu cum ne imaginăm noi. În Anglia şi în Franţa breslele sunt controlate foarte din scurt. De aia nici nu sunt atât de dezvoltate. Locul lor propice e în oraşe. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Important de reţinut e că oamenii comunică şi află ce se întâmplă în alte părţi. Nu ştiu de ce crede toată lumea că oamenii Evului Mediu sunt nişte tâmpiţi. Fiindcă e o greşeală să crezi asta.

— Oamenii erau la fel ca astăzi. Lipsea doar informaţia.

— Nu. Lipsea tehnologia. Dar asta urma să se dezvolte. Şi poate că tocmai absenţa ei îi făcea să gândească mai mult. Important de reţinut e că semnele erau peste tot. Pluteau în aer. Aşa că şi dacă Vlad a inventat scrisoarea, şi solul, şi mesajul, el apare în sfera unui univers de aşteptare care e credibil în perioada aceea.

Charles ascultă captivat povestea bătrânului şi se surprinse gândind cu o replică din Hamlet: „O fi nebunie, dar e nebunie cu tâlc!”

— Aşadar, în peregrinările lui fundraising{57} i-am zice astăzi, se întâlneşte în special cu reprezentanţi ai breslelor. Cei care îl primesc îi furnizează informaţii despre alţii, îl recomandă şi tot aşa.

— Tot n-am înţeles: la ce le-ar folosi să sprijine un prinţ ca să obţină tronul, într-o ţară despre care marea majoritate n-are habar că există? Şi care se află, pentru ei, la marginea lumii civilizate.

— Ai răbdare, spuse sever Sir Winston. Tot circulând din oraş în oraş şi din casă în casă, aude că există un anume fierar pe cale să inventeze un mijloc nemaiîntâlnit de multiplicare a oricărui fel de mesaj scris. Pe atunci, cum bine ştii, cărţile erau copiate.

— Aşa află de Gutenberg?

— Aşa. Mai mult. Se întâlneşte cu el. Şi, pentru că e cu adevărat un vizionar, se gândeşte la ce îi poate folosi o asemenea invenţie.

— La transmiterea mesajului despre existenţa Consiliului.

— Exact.

— OK. Să admitem că înţelege de pe atunci rolul propagandei. Şi se gândeşte că, tipărind