Nu era grea. Nu era nici uşoară ca un fulg, dar n-a fost nevoie decât să se încordeze puţin ca să o ridice. Cântărea cam la fel ca atunci când o scosese din altarul de la templu, împreună cu colonelul Sanders. O greutate numai bună ca să poată fi folosită pe post de capac la murături. Cu alte cuvinte, acum e o simplă piatră, şi-a spus el. Când îşi joacă rolul de piatră de intrare, se face grea, cât să n-o mai poţi urni din loc. Cât e uşoară, e doar o piatră banală.

  Trebuie să se întâmple ceva aparte, de exemplu să cadă trăsnete, şi în acele momente o să capete o greutate neobişnuită şi o să joace rolul de „piatră de intrare”.

  Hoshino s-a dus la fereastră, a tras draperiile şi s-a uitat la cer. Era acoperit cu aceiaşi nori cenuşii, însă nu erau semne de ploaie sau de descărcări electrice. Şi-a ciulit urechile şi a adulmecat aerul, însă nu a detectat nimic neobişnuit. Tema centrală a lumii părea să fie „menţinerea stătu quo-uhxi”.

  — Tataie! Îi strigă el lui Nakata. Vasăzică trebuie să stau aici cu matale şi să aştept cuminte să se întâmple ceva aparte. Dar ce anume trebuie să fie? Eu habar nu am! Nu ştiu nici măcar când o să se întâmple. Şi nenorocirea e că suntem în iunie şi dacă te las aşa, o să începi să te descompui. O să miroase. Ştiu că nu vrei să auzi de aşa ceva, dar asta e soarta. Şi cu cât trece mai mult timp, cu cât întârzii mai mult să informez poliţia, cu atât intru şi eu mai rău la apă. Eu o să fac tot ce pot, dar voiam să ştii şi matale cum stă treaba.

  Însă, după cum era de aşteptat, nu primi nici un răspuns.

  Începu să se învârtă prin cameră. Da, poate mă contactează colonelul Sanders! Sigur ştie el ce trebuie să fac cu piatra. Poate îmi dă el vreun sfat preţios. Cu toate acestea, oricât ar fi stat cu ochii pe telefon, nu suna. Rămânea la fel de tăcut. Telefonul mut arăta inutil de introspectiv. Nimeni nu a ciocănit la uşă. Nici o scrisoare nu a sosit. Nu s-a întâmplat nimic „aparte”. Vremea rămânea neschimbată, instinctele nu-i spuneau nimic. Timpul se scurgea indiferent. A venit prânzul, după-amiaza s-a preschimbat în înserare. Limbile ceasului de pe perete lunecau lin ca o libelulă pe suprafaţa timpului, iar, pe pat, Nakata rămânea mort. Nici poftă de mâncare nu mai avea. În loc de cină, Hoshino a băut o a treia cutie de Pepsi şi a ronţăit nişte biscuiţi săraţi mai mult din datorie.

  Pe la şase s-a aşezat pe canapea, a luat telecomanda şi a pornit televizorul. S-a uitat la ştirile de la NHK, dar nu a dat de nimic care să-i capteze atenţia. Fusese o zi cum nu se poate de obişnuită. Când s-au terminat ştirile, Hoshino a închis televizorul. Vocea crainicului i se părea prea gălăgioasă. Afară se întuneca treptat şi în cele din urmă s-a lăsat noaptea care a învăluit camera într-o tăcere şi mai adâncă.

  — Tataie! Îl strigă Hoshino din nou pe Nakata. Nu vrei să te scoli, măcar un pic? Hoshino e cam amărât şi vrea să-ţi audă vocea.

  Însă Nakata nu a răspuns. Rămânea dincolo de cumpăna acestei lumi, mort, tăcut. Era atât de linişte, încât, dacă ascultai bine, auzeai cum se învârte pământul.

  Hoshino s-a dus în sufragerie şi a pus Arhiducele. Ascultând acordurile primei teme, din ambii ochi au început să i se rostogolească lacrimi. Un adevărat şuvoi. Măi, măi, când am plâns eu ultima oară? Se întrebă el. Dar nu a reuşit să-şi amintească.

  Capitolul 45

  De la „intrare”, drumul devine greu de desluşit. De cele mai multe ori încetează chiar să mai fie drum. Pădurea e tot mai adâncă şi mai mare. Panta devine mult mai abruptă, iar tufişurile şi buruienile sufocă pământul. Cerul nu se mai zăreşte deloc şi în jur e întuneric ca la amurg. Păienjenişurile se îndesesc, iar mirosul plantelor e şi mai pătrunzător.

  Liniştea e tot mai apăsătoare. Pădurea ne respinge. Soldaţii însă deschid drumul fără efort, cu puştile pe umăr, înaintând într-un pas surprinzător de rapid. Se strecoară printre crengile care atârnă din copaci, se caţără pe pietre, sar peste adâncituri şi dau în lături cu iscusinţă tufişurile spinoase.

  Mă chinui să mă ţin după ei, ca să nu-i pierd din vedere.

  Ei nici măcar nu se întorc să se asigure că mai sunt în spatele lor. Parcă mi-ar pune forţele la încercare. Măsoară să vadă cât pot să duc. Am chiar senzaţia că sunt supăraţi pe mine (nu ştiu nici eu de ce). Nu scot o vorbă. Nu schimbă nici un cuvânt, nici cu mine, nici între ei. Îşi văd netulburaţi de mers, făcând cu schimbul la înaintare. Pe spatele lor, puştile negre se clatină regulat, ca două metronoame. Înaintând cu ochii fixaţi pe ele, încep să-mi inducă o stare hipnotică. Mintea mi se îndreaptă spre un alt loc, alunecând parcă pe gheaţă, înaintez transpirând tot, concentrat să nu slăbesc pasul.

  — Mergem prea repede? Mă întreabă în cele din urm' soldatul solid, întorcându-se către mine. Are respiraţia per fect regulată.

  — Nu. E în regulă. Vin.

  — Eşti tânăr şi arăţi în formă, spune cel înalt, cu faţ înainte.

  — Noi suntem obişnuiţi să batem drumul ăsta şi tinde să mergem mai repede, explică cel solid, parcă scuzându-se.

  Aşa că, dacă mergem prea repede, să ne spui. Să nu-ţi fie jenă. Ne spui şi mai slăbim un pic pasul. Noi doar încercăm să nu mergem mai încet decât e nevoie. Înţelegi?

  — Dacă nu mai pot să ţin pasul, vă spun, răspund eu, forţându-mi respiraţia să fie regulată, ca să nu-şi dea seama că sunt obosit. Mai avem mult de mers?

  — Nu prea, spune cel înalt.

  — Încă puţin, adaugă celălalt.