care mergeau de minune cu covorul albastru închis. Erau mese, scaune şi biblioteci şi, întro nişă, vizavi de uşă, era o statuie înaltă, din marmură albă.

Harry o recunoscu pe Rowena Ochi-de-Şoim după bustul  pe care îl văzuse acasă la Luna. Statuia era plasată lângă o uşă,  despre care Harry bănui că ducea spre dormitoarele de deasupra. Se duse direct spre femeia din marmură şi această  păru să îl privească şi ea, surâzându-i cercetător; era frumoasă,  dar intimidantă. O coroniţă delicată fusese reprodusă în  marmură pe creştetul ei. Nu era foarte diferită de tiara pe care o purtase Fleur la nuntă. Pe ea erau gravate nişte cuvinte cu litere mici. Harry ieşi de sub pelerină şi se caţără pe soclul lui  Ochi-de-Şoim, pentru a le citi: „Mintea sa-ti fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă".

— În timp ce mintea ta e goală ca o tărtăcuţă, spuse o voce,  râzând pe înfundate.

Harry se întoarse repede, alunecă de pe soclu şi ateriza pe podea.  Chiar în faţa lui stătea silueta cu umeri căzuţi a lui  Alecto Carrow şi, exact când Harry ridică bagheta, aceasta  apăsă cu arătătorul bondoc pe craniul şi pe şarpele tatuate pe antebraţ.

 

 

Capitolul XXX

Concedierea lui Plesneala

 

In clipa în care degetul atinse Semnul, pe Harry îl arse înfiorător cicatricea. Camera înstelată îi dispăru din faţa ochilor  şi se trezi pe nişte roci, dedesubtul unei stânci; valurile se învolburau în junii luişi inima îi tresaltă triumfătoare,  prinseseră băiatul.

O bufnitură puternică îl aduse pe Harry înapoi unde era;  îşi ridică bagheta dezorientat, dar vrăjitoarea dinaintea lui  cădea deja în faţă, lovindu-se de podea cu o asemenea putere,  încât geamurile bibliotecii zăngăniră.

— Nu am mai împietrit niciodată pe nimeni, în afara lecţiilor cu A. D. , spuse Luna, părând destul de interesată. A fost mai  zgomotos decât mă aşteptam. Într-adevăr, tavanul începuse să  tremure. Se auzeau din ce în ce mai tare paşi grăbiţi de dincolo de uşa care ducea spre dormitoare.

Vraja Lunei îi trezise pe Ochii-de-Şoim care dormeau deasupra.

— Luna, unde eşti? Trebuie să intru sub pelerină!  Picioarele Lunei apărură din senin; se duse repede lângă ea şi Luna lăsă pelerina să cadă din nou peste ei. În acest timp, uşa  se deschise şi un şuvoi de Ochi-de-Şoim în pijamale se revărsă  în camera de zi. Unii rămaseră cu gura căscată, alţii ţipară de uimire, când o văzură pe Alecto zăcând acolo, lipsită de cunoştinţă. Merseră încet în jurul ei, târşâindu-şi picioarele, ca  în jurul unei bestii fioroase care se putea trezi în orice clipă,  gata de atac. Atunci, un elev micuţ din anul întâi fugi spre ea şi  îi atinse fundul cu vârful piciorului.

— Cred că s-ar putea să fie moartă! strigă el încântat.

— A, uite, şopti Luna fericită, în timp ce Ochii-de-Şoim se îmbulziră în jurul lui Alecto. Se bucură!

— Da... grozav... Harry închise ochii şi, în timp ce cicatricea  îi zvâcnea, el intra din nou în mintea lui Cap-de-Mort. Mergea  de-a lungul unui tunel, spre prima peşteră... decisese să se asigure că medalionul era în siguranţă înainte de a veni... dar  nu avea să îi iii mult timp...

La uşa camerei de zi se auzi un ciocănit şi toţi Ochii-deŞoim încremeniră. Harry auzi vocea blândă, melodioasă, cu care vorbea şoimul de partea cealaltă a uşii: „Unde se duc obiectele dispărute? "

— De unde să ştiu? Tacă-ţi fleanca! se răsti o voce brutală, 

pe care Harry o recunoscu a fi a fratelui lui Alecto, Amycus.  Alecto.

— Alecto? Eşti acolo? L-ai prins? Deschide uşa!  Ochii-de-Şoim şuşoteau între ei, îngroziţi. Apoi, dintr-odată, se auziră nişte bufnituri puternice, de parcă cineva ar fi tras cu o arma în uşă.

— Alecto! Dacă vine şi nu-1 avem pe Potter... vrei să păţim la fel ca familia Reacredinţă? Răspunde-mi! răcni Amycus,  scuturând uşa cât de tare putea, însă aceasta tot nu se deschise.  Ochii-de-Şoim se dădeau cu toţii înapoi şi cei mai  speriaţi începură să urce scara în fugă, întorcându-se în  dormitoare. Apoi, exact când Harry se întreba dacă nu ar fi  trebuit să spargă uşa şi să îl împietrească pe Amycus, înainte ca  Devoratorul Morţii să poată face altceva, se auzi o a doua voce de dincolo de uşă, şi mai familiară.

— Pot să vă întreb ce faceţi, domnule profesor Carrow?

— Încerc să trec de uşa asta blestemată! strigă Amycus. Dute şi cheamă-l pe Flitwick! Pune-l s-o deschidă, acum!

— Dar nu este înăuntru sora dumneavoastră? întrebă  profesoara McGonagall. Nu i-a dat drumul domnul profesor Flitwick mai devreme în seara acesta, conform dorinţei  dumneavoastră imperioase? Poate că ar putea să vă deschidă  dânsa, nu? Atunci nu ar mai fi nevoie să treziţi jumătate din  castel.

— Nu răspunde, sfinx bătrân ce eşti! Deschide-o tu! Hai! Făo, acum!

— Desigur, dacă doriţi, spuse profesoara McGonagall cu o voce îngrozitor de glacială.

Se auzi un ciocănit delicat şi vocea melodioasă întrebă din nou:

— Unde dispar obiectele dispărute?

— In nefiinţă, adică în infinit, răspunse profesoara  McGonagall.

— Frumos spus, răspunse mânerul în formă de şoim şi uşa  se deschise. Puţinii Ochi-de-Şoim care rămăseseră în urmă  fugiră spre scară, în timp ce Amycus se năpusti peste prag,  fluturând bagheta, cu umerii adunaţi ca şi sora lui. Avea chipul  palid, ca din aluat, iar ochii mici i se aţintiră imediat asupra lui  Alecto, care era întinsă inertă pe podea. Scoase un strigăt de furie şi teamă.

— Ce i-au făcut progeniturile afurisite? urlă el. O să-i  Cruciez pe toţi, pân-o să-mi spună cine-i vinovatu'! Şi ce-o să  zică Lordul Intunecat? continuă el, în genunchi lângă sora lui şi  lovindu-se cu pumnul peste frunte. Nu l-am prins şi ăştia au

omorât-o!

— Este doar  împietrită, spuse profesoara McGonagall pe un  ton nerăbdător, aplecându-se să o examineze pe Alecto. O să-şi  revină fără probleme.

— Ba nu, nu o să-şi revină deloc! urlă Amycus. Nu după ceo să pună Lordul intunecat mâna pe ea! S-a apucat şi l-a  chemat, am simţit Semnul arzând, şi acum crede că l-am prins  pe Potter!

— Că l-aţi „prins pe Potter"? spuse