— Mi-a spus că în ikebana te poţi refugia scăpând de anxietate – un refugiu al liniştii. Disciplina îl ajută să se simtă mai sigur pe el, îi dă un sentiment de armonie şi echilibru. Stai să-mi amintesc… ce mi-a mai zis? A, da – că ikebana îl inspiră să-şi exprime creativitatea şi sensibilitatea estetică. O respingi atât de uşor, Marshal. Aminteşte-ţi, ikebana e o ocupaţie venerabilă, veche de mai multe secole, practicată de zeci de mii de oameni. Ştii câte ceva despre asta?

  — Despre terapia ikebana? Doamne sfinte!

  — Am auzit despre terapie prin poezie, terapie prin muzică, terapie prin dans, terapie prin artă, terapie prin meditaţie, terapie prin masaj. Tu singur ai recunoscut că simplul fapt de a te fi ocupat de bonsai săptămâna trecută te-a salvat de la nebunie. Nu-i oare posibil ca terapia prin ikebana să fie eficientă pentru anumiţi pacienţi? a întrebat Carol.

  — Cred că asta vrea să descopere Shirley în disertaţia ei.

  — Ce rezultate a obţinut?

  Marshal a clătinat din cap şi n-a spus nimic.

  — Adică n-ai întrebat-o niciodată? a întrebat Carol.

  Marshal a încuviinţat aproape imperceptibil din cap. Şi-a scos ochelarii şi s-a uitat în altă parte, aşa cum făcea de câte ori se simţea ruşinat.

  — Deci tu crezi că Shirley îşi bate joc de tine, iar ea se crede…? Carol i-a făcut semn lui Marshal să continue.

  Tăcere.

  — Ea se crede…? A întrebat iarăşi Carol, făcându-şi mâna pâlnie în dreptul urechii.

  — Desconsiderată. Neacceptată, a răspuns Marshal în sotto voce.

  O lungă tăcere. Într-un final, Marshal a spus:

  — Bine, Carol, recunosc asta. Ai dreptate. Am să-i spun multe lucruri. Deci, unde să mă duc atunci când plec de aici?

  — Am sentimentul că ştii răspunsul la întrebarea asta. O întrebare nu e întrebare, de vreme ce cunoşti răspunsul. Mie mi se pare că e clar ce ai de făcut.

  — Clar? Clar? Poate pentru tine. Cum adică? Spune-mi. Am nevoie de ajutorul tău.

  Carol a rămas tăcută.

  — Spune-mi ce să fac, a repetat Marshal.

  — Ce i-ai spune tu unui pacient care pretinde că nu ştie ce să facă?

  — La naiba, Carol, nu te mai purta ca un analist şi spune-mi ce să fac.

  — Ce reacţie ai avea tu la o asemenea declaraţie?

  — Fir-ar a dracu’, a zis Marshal, ţinându-şi capul în mâini şi legănându-se înainte şi înapoi. Am creat un monstru blestemat. Păcat. Păcat. Carol, ai auzit vreodată de milă?

  Carol s-a ţinut tare, exact aşa cum o sfătuise Ernest.

  — Iarăşi eşti în rezistenţă. Timpul e preţios. Haide, Marshal, ce i-ai spune unui pacient?

  — Aş face ce fac întotdeauna: i-aş interpreta comportamentul. I-aş spune că îşi doreşte atât de mult să se supună, tânjeşte atât de tare după o autoritate, încât refuză să ţină seama de propria-i înţelepciune.

  — Deci ştii ce să faci?

  Marshal a încuviinţat cu resemnare din cap.

  — Şi când s-o faci?

  Încă o încuviinţare din cap.

  Carol s-a uitat la ceasul ei de mână şi s-a ridicat în picioare.

  — E fix două cincizeci, Marshal. Timpul nostru s-a terminat. Am lucrat bine astăzi. Sună-mă când te întorci de la Tassajara.

  La două noaptea, în casa lui Len din Tiburon, Shelly fredona „Tralala-tralali, tralala-tralali, mamma mia, ce frumoasă zi!” în timp ce aduna încă un pot. Nu numai că avusese mâini bune – primise toată seara culori, fuluri şi minime perfecte – dar, schimbând cu şiretenie toate indiciile pe care le identificase Marshal, îi zăpăcise pe ceilalţi jucători şi strânsese poturi uriaşe.

  — În ruptul capului n-aş fi crezut că Shelly are ful, a mormăit Willy. Aş fi pariat o mie de dolari că n-are.

  — Chiar ai pariat o mie de dolari că n-are, i-a amintit Len. Uită-te la mormanul de jetoane – o să dărâme masa. Hei, Shelly, unde eşti? Mai eşti acolo? Abia te văd în spatele mormanelor ălora.

  Willy a spus, băgându-şi mâna în buzunar după portofel:

  — La ultimele două mâini m-ai fraierit cu cacealmale, la mâna asta m-ai secat de bani. Ce naiba se întâmplă, Shelly? Iei lecţii sau ceva de genul ăsta?

  Shelly a îmbrăţişat mormanul de jetoane, l-a tras mai aproape de el, a ridicat privirea şi a rânjit:

  — Da, da, lecţii – te-ai prins. Uite cum stă treaba: psihoterapeutul meu, un psihanalist de bună-credinţă, îmi vinde nişte ponturi. În fiecare săptămână îşi transportă canapeaua la Avocado Joe’s.

  — Deci, a spus Carol, azi-noapte, în vis, tu şi cu mine şedeam pe marginea patului, iar apoi ne-am scos şosetele murdare şi pantofii şi ne-am aşezat faţă în faţă, iar labele picioarelor ni se atingeau.

  — Simţi tonul visului? a întrebat Ernest.

  — Pozitiv. Amuzant. Dar puţin înfricoşător.

  — Tu şi cu mine stăm, iar labele picioarelor ni se ating. Ce spune visul? Lasă-ţi mintea liberă. Gândeşte-te la tine şi la mine stând împreună. Gândeşte-te la terapie.

  — Când mă gândesc la terapie, mă gândesc la clientul meu. E plecat din oraş.

  — Şi… a îndemnat-o Ernest.

  — Păi, m-am ascuns în spatele clientului meu. Acum a venit momentul să ies de acolo, să încep să mă ocup de mine.

  — Şi… pur şi simplu lasă-ţi gândurile să zboare liber, Carolyn.

  — E ca şi cum tocmai încep… sfaturi bune… ştii, mi-ai dat sfaturi bune pentru clientul meu… al naibii de bune… şi văzând cât de invidioasă m-am simţit… m-a făcut şi pe mine să tânjesc după ceva bun pentru mine… am nevoie de asta… am nevoie să încep să vorbesc cu tine despre Jess, cu care m-am văzut mult în ultima vreme – apar probleme pe măsură ce mă apropii de el… mi-e greu să am încredere că mi se poate întâmpla ceva bun… am început