ţinea ridicat un obiect la înălţimea ochiului drept. Lloyd îl privi şi simţi cum îngheaţă şi dă în clocot, în acelaşi timp. Părea o piatră neagră, atât de neagră, încât ai fi zis că este făcută dintr-o răşină sau din smoală. În centrul ei era o fisură roşie, care lui Lloyd îi părea un ochi teribil, însângerat şi deschis doar pe jumătate, holbându-se la el. Flagg o răsuci apoi uşor între degete, iar fisura roşie din piatra cea întunecată arăta acum ca o... cheie. Flagg continua să întoarcă piatra între degete. Acum apărea ochiul, acum apărea cheia.

Ochiul, cheia.

Începu să fredoneze:

― Femeia mi-a adus cafea... mi-a adus şi ceai... mi-a adus şi... aproape tot ce-mi trebuia... dar nu şi cheia de la ocnă. Corect, Lloyd?

― Desigur, zise Lloyd răguşit.

Ochii lui nu se mai dezlipeau de piatra mică şi neagră. Flagg se porni s-o mute de pe un deget pe celălalt, ca un scamator care execută un număr.

― Sunt convins că ştii să apreciezi cum se cuvine valoarea unei chei potrivite, îi spuse omul, făcând să dispară piatra în pumnul închis, pentru a apărea din nou în mâna cealaltă, trecând, ca şi mai înainte, de pe un deget pe celălalt. Sunt convins că ştii, continuă el. Deoarece cheile sunt făcute pentru a deschide uşile. Există în viaţă vreun lucru mai important decât deschisul uşilor, Lloyd?

― Domnule, mi-e teribil de foame...

Pe figura celuilalt apăru o asemenea expresie îngrijorată, încât era de-a dreptul grotescă.

― Sigur că ţi-e foame. Doamne Dumnezeule, cum să mănânci şobolan! Ştii cu ce m-am înfruptat eu la prânz? Mai întâi am luat un sendviş cu friptură fină de vacă pe pâine de Viena cu câteva felii de ceapă şi Gulden’s Spicy Brown din belşug. Cum ţi se pare?

Lloyd clătină din cap, iar din ochii lui strălucitori i se scurgeau încet şiroaie de lacrimi.

― L-am combinat cu cartofi prăjiţi şi lapte cu ciocolată, iar apoi, ca desert... vai de mine, te torturez, nu? Aş merita să fiu biciuit pentru răutatea mea, nu eşti de părere? Îmi pare rău. Am să te scot de aici şi apoi mergem împreună să mâncăm ceva, de acord?

Lloyd era atât de mirat, încât nu reuşi nici măcar să dea din cap. Ajunse la concluzia că individul era diavolul însuşi, dacă nu cumva un miraj, care va zăbovi în faţa celulei lui până ce Lloyd o să cadă la pământ şi-o să moară, sporovăind vesel despre Dumnezeu, despre Isus Cristos şi despre muştarul Gulden’s Spicy Brown, făcând jonglerii cu piatra aceea neagră şi stranie. În momentul acela însă, compasiunea lui părea destul de sinceră, iar dezgustul faţă de propria-i persoană neprefăcut. Piatra neagră dispăru iarăşi în pumn. Iar când pumnul se deschise din nou, ochii miraţi ai lui Lloyd descoperiră în palma străinului o cheie plată, din argint şi bogat ornamentată.

― Dumnezeule... din... Ceruri! croncăni Lloyd.

― Ţi-a plăcut? îl întrebă cu încântare Omul Întunecat. Şmecheria asta, Lloyd, am învăţat-o de la o fată dintr-un salon de masaj din Secaucus, New Jersey. La Secaucus se află cele mai mari ferme de creştere a porcilor din lume.

Se aplecă şi introduse cheia în broasca uşii lui Lloyd. Şi asta era straniu, pentru că, atât cât îl ajuta în acel moment mintea (adică nu foarte bine), celulele acestea nu aveau broaşte clasice, fiind deschise şi închise electronic. Dar nu se îndoia câtuşi de puţin că acea cheie din argint va funcţiona.

Imediat după ce cheia intrase în locaş, Flagg se oprise privindu-l pe Lloyd, cu un rânjet viclean, iar Lloyd fu cuprins de un nou val de disperare. Totul era doar un şiretlic.

― Oare nu m-am prezentat? Mă numesc Flagg, cu dublu g. Îmi pare bine de cunoştinţă.

― Şi mie, mormăi Lloyd.

― Părerea mea este că, înainte să deschid celula şi să mergem la masă, ar trebui să încheiem o mică înţelegere, Lloyd.

― Sigur că da, îngăimă Lloyd, începând din nou să plângă.

― Am de gând să te fac mâna mea dreaptă, Lloyd. Am de gând să te înalţ la rangul de Sfântul Petru. După ce voi fi deschis uşa aceasta, îţi voi strecura în mână cheile împărăţiei. Asta zic şi eu târg, nu?

― Mda, şopti Lloyd, din nou speriat.

Se făcuse aproape întuneric. Silueta întunecată a lui Flagg se estompase aproape de tot, dar ochii îi rămăseseră perfect vizibili. Licăreau în beznă ca ochii unui linx, unul la stânga gratiei pe care se afla fixat sistemul de închidere, celălalt în dreapta. Lloyd era stăpânit de groază, dar şi de un alt sentiment: de un soi de extaz religios. Şi de o bucurie. Bucuria de a fi ales. Senzaţia că reuşise, într-un fel sau altul, trecuse dincolo... spre ceva.

― Ţi-ar plăcea să te răzbuni pe cei care te-au părăsit aici, greşesc?

― Păi să ştii că ai dreptate, recunoscu Lloyd.

Uitase pentru o clipă de teamă, care îi fusese înghiţită de o furie atroce.

― Şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei care ar fi în stare de un lucru ca ăsta, îi sugeră Flagg. Este vorba de un anume tip de persoane, nu? Pentru un anume gen de persoane, un bărbat ca tine nu reprezintă mai mult decât un gunoi. Pentru că ei se consideră superiori. După părerea lor, un om ca tine nici n-are dreptul să trăiască.

― Absolut corect, răspunse Lloyd.

Foamea lui imensă se transformase deodată într-un alt fel de foame. Se schimbase tot aşa cum piatra neagră se preschimbase în cheie de argint. Omul acesta exprimase în doar câteva propoziţii lucrurile atât de complexe pe care le simţea el. El nu dorea să se răzbune doar pe paznicul de la poartă – ia te uită la lepădătura asta, care-i povestea, deşteptule, ai ceva inteligent de spus? – pentru că nu el era vinovat. Paznicul de la poartă avusese în păstrare CHEIA, de acord, dar nu el făcuse cheia. O primise din partea cuiva. Directorul închisorii, presupunea Lloyd, însă nici el nu făcuse CHEIA. Lloyd dorea să-i descopere pe cei care turnaseră şi trăseseră sforile. Ei erau imuni la gripă şi cu ei trebuia să se răfuiască. Da, da, nici că se putea mai bine!

― Ştii ce scrie în Biblie despre oamenii de teapa lor? îl întrebă Flagg calm. Cei mândri