vor fi umiliţi, cei puternici vor fi doborâţi şi cei îndărătnici vor fi înfrânţi. Iar despre oameni ca tine ştii ce zice, Lloyd? Fericiţi cei blajini, pentru că vor moşteni pământul. Şi mai zice, fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Lloyd încuviinţa, din cap. Încuviinţa şi plângea. Pentru o clipă, i se păru că în jurul creştetului lui Flagg apăruse un nimb luminos, atât de intens luminos, încât dacă Lloyd s-ar fi uitat la el mai multă vreme, ochii i s-ar fi mistuit în scrum. Pe urmă dispăru... dacă existase vreodată cu adevărat, şi probabil că nu existase, pentru că Lloyd nici măcar nu fusese orbit, pierzându-şi capacitatea de a vedea în întuneric.

― Drept este, nu eşti prea deştept, îi spuse Flagg, în schimb eşti cel dintâi. Mă încearcă sentimentul că-mi vei fi foarte credincios. Tu şi cu mine, Lloyd, vom ajunge departe. Pentru oameni ca noi, au venit vremurile cele bune. Pentru noi, toate încep de la început. Nu am nevoie decât de cuvântul tău.

― C... cuvântul?

― Că vom rămâne împreună, tu şi cu mine. Nu există refuz. Nu există să adormi când ai fost pus de pază. Vor mai fi şi alţii, curând – deja se află în drum spre vest – dar deocamdată nu suntem decât noi doi. Am să-ţi dau cheia în schimbul promisiunii.

― Îţi... promit, îi răspunse Lloyd.

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în aer, vibrând straniu. Ascultă vibraţiile, cu capul plecat într-o parte, şi i se păru că vede cele două cuvinte, strălucind la fel de întunecat precum aurora boreală, reflectată de ochiul unui mort.

Apoi, când cheia începu să se răsucească în broască, uită de ele. În secunda următoare, tot sistemul de închidere căzu la picioarele lui Flagg, fumegând.

― Eşti liber, Lloyd. Vino afară.

Neîncrezător, Lloyd atinse şovăielnic gratiile, ca şi cum ar fi putut să-l ardă; de altfel, ele păreau cu adevărat fierbinţi. Dar atunci când o împinse, uşa se dădu într-o parte uşor şi fără zgomot. Îşi ridică privirile către ochii aprinşi ai salvatorului său.

Simţi ceva în palmă. Cheia.

― Acum este a ta, Lloyd.

― A mea?

Flagg apucă degetele lui Lloyd şi le strânse în jurul ei... iar Lloyd simţi cum cheia se mişcă în mâna lui, cum se transformă.

Emise un ţipăt răguşit şi degetele i se deschiseră, împinse ca de un resort. Cheia dispăruse, iar în locul ei apăruse piatra neagră cu fisură roşie. O ridică în sus, mirat, sucind-o pe toate părţile. Fisura roşie părea rând pe rând o cheie, o hârcă sau un ochi însângerat, închis pe jumătate.

― A mea, îşi dădu Lloyd singur răspunsul.

De data asta, închise pumnul fără niciun ajutor, strângând piatra din răsputeri.

― Mergem să mâncăm ceva? îi propuse Flagg. În seara asta trebuie să străbatem un drum lung.

― Mâncăm, zise Lloyd. Foarte bine.

― Avem atâtea de făcut, îi explică Flagg fericit. Şi va trebui să ne mişcăm foarte repede.

Porniră împreună spre scări, trecând prin dreptul morţilor din celule. Cuprins de slăbiciune, Lloyd se împletici, iar Flagg îi prinse braţul de deasupra cotului, ajutându-l să se ridice. Lloyd se întoarse către el şi-l privi drept în faţă, cu o expresie ce arăta mai mult decât recunoştinţă. Se uita la Flagg cu un soi de adoraţie.

CAPITOLUL 40

Nick Andros dormea agitat pe patul din biroul şerifului Baker. Deşi nu era îmbrăcat decât în pantaloni scurţi, trupul lui era acoperit de o uşoară transpiraţie. Ultimul gând, înainte de a adormi cu o seară în urmă, fusese acela că până dimineaţa va fi mort; omul acela întunecat, care-i bântuia mereu visele zbuciumate, avea să reuşească să pătrundă prin bariera fragilă a somnului şi să-l răpească.

Se petrecea un fapt straniu. Ochiul pe care i-l zdrobise Ray Booth îl duruse două zile. Apoi, în cea de a treia, senzaţia aceea că i se înşurubase în cap un bolţ uriaş se potolise, lăsând locul unei dureri surde. Când se uita doar prin ochiul rănit, nu vedea decât o ceaţă cenuşie, în care uneori se mişcau sau păreau să se mişte nişte umbre. Dar nu ochiul îl deranja cel mai tare, ci dâra lăsată de glonţ pe picior.

Nu se îngrijise de dezinfectarea ei. Durerea de la ochi fusese atât de îngrozitoare, încât aproape nu fusese conştient de rana de la picior. Zgârietura superficială îi brăzda coapsa dreaptă, oprindu-se în zona genunchiului; a doua zi cercetase gaura lăsată de glonţ în pantaloni, minunându-se. Iar o zi mai târziu, pe 30 iunie, constatase că rana se înroşise pe margini şi că-l dureau toţi muşchii piciorului.

Se dusese şchiopătând până la cabinetul doctorului Soames şi luase o sticlă de apă oxigenată. Turnase tot conţinutul peste urma lăsată de glonţ, lungă de vreo treizeci de centimetri. Era ca şi cum ar fi încuiat uşa grajdului după ce-a fost furat calul. Spre seară, tot piciorul drept îi pulsa ca un dinte stricat, iar în apropierea rănii – peste care de-abia începuse să se formeze coaja – distinse dungi roşii radiale, semn sigur că se declanşase o infecţie.

La 1 iulie se dusese iarăşi la cabinetul lui Soames şi cotrobăise prin dulapul cu medicamente, căutând penicilină. În cele din urmă găsi şi, după ce ezită o secundă, înghiţi ambele pastile dintr-un pacheţel cu mostre. Era perfect conştient că putea să moară dacă organismul lui avea o reacţie violentă de intoleranţă la penicilină, dar se gândi că alternativa putea să însemne o moarte cu mult mai rea. Infecţia progresa foarte repede. Penicilina nu-l omorî, în schimb nu se observă nici vreo ameliorare vizibilă.

Până ieri după-amiază febra îi crescuse foarte mult şi bănuia că delirase ore întregi. Avea mâncare câtă dorea, însă nimic nu-l tenta; nu avea poftă decât să bea cantităţi mari de apă din răcitorul din biroul lui Baker. Apa aproape se terminase când adormise (sau leşinase) cu o seară în urmă, iar Nick nu avea idee cum să-şi facă rost de alta. În starea lui febrilă, nu-i păsa foarte mult. Oricum nu mai dura mult până să moară, şi atunci nu avea să-i mai pese de nimic. Nu că ideea morţii l-ar fi atras în mod special, dar gândul că va scăpa de dureri şi de griji