Somnul său din zilele şi nopţile ce urmaseră uciderii lui Ray Booth nu mai fusese un somn adevărat. Visele se revărsau asupra lui ca un şuvoi. Toţi cei pe care-i cunoscuse în timpul vieţii doreau parcă să apară din nou la rampă. Rudy Sparkman, arătând spre foaia albă de hârtie: Tu eşti această pagină albă. Mama lui, atingând uşor liniile şi cercurile pe care-l ajutase să le traseze pe o altă coală de hârtie, tulburând puritatea albului ei: Aici scrie Nick Andros, dragul meu. Adică tu. Jane Baker, cu faţa întoarsă spre el, pe pernă, spunându-i, Johnny, sărmanul meu Johnny. În visele lui, doctorul Soames îi cerea mereu să-şi scoată cămaşa, iar Ray Booth repeta mereu, ţine-l... Îl fac fărâme... idiotul m-a lovit... Ţineţi-l... Spre deosebire de toate celelalte vise pe care le mai avusese în viaţă, Nick nu avea nevoie să citească pe buze de această dată. Putea să audă cu adevărat ceea ce spuneau oamenii, visele lui erau nemaipomenit de vii. Se estompau atunci când durerea din picior îl silea să se trezească. Apoi, când se cufunda iarăşi în somn, o nouă scenă se ivea. În două dintre vise i se înfăţişaseră oameni pe care nu-i văzuse niciodată, acestea fiind şi visele de care-şi adusese cel mai limpede aminte la trezire.

Se afla pe un loc înalt. Înaintea lui se desfăşura o privelişte vastă, ce-i amintea de o hartă în relief. Se afla pe un pământ pustiu, iar stelele de pe cer aveau claritatea dementă a altitudinii. Lângă el se afla un om... nu, nu un om, ci forma unui om. Ca şi cum figura respectivă ar fi fost decupată din structura realităţii şi ceea ce se afla de fapt lângă el era un negativ, o gaură neagră cu forma unui om. Iar vocea acelei forme îi şopti: Tot ceea ce vezi va fi al tău dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. Nick clătină din cap, dorind să se îndepărteze de prăpastia aceea îngrozitoare, temându-se că forma îşi va întinde braţul ei negru şi-l va împinge în hău.

De ce nu vorbeşti? De ce clatini din cap şi nu-mi răspunzi?

În visul lui, Nick repetă gestul pe care-l făcea de atâtea ori în lumea reală: îşi ducea degetul la buze, apoi îşi lipea toată palma de gât... apoi se auzi pronunţând cu o voce perfect limpede şi foarte frumoasă: „Eu nu pot vorbi. Sunt mut.”

Dar de fapt poţi. Dacă vrei cu adevărat, poţi.

Nick îşi întinse atunci braţul, încercând să atingă forma, teama lui fiind înlocuită pentru o clipă de mirare şi de o bucurie fără seamăn. Dar când mâna lui se apropie de umărul figurii, se făcu rece ca gheaţa, atât de rece, încât îi păru că se arsese. Şi-o smuci şi observă cristale de gheaţă ce i se adunau la încheieturi. Şi atunci se petrecu minunea. Putea să audă. Vocea fiinţei întunecate; ţipătul îndepărtat al unei păsări ce ieşise la vânătoare de noapte; tânguirea fără de sfârşit a vântului. Era atât de minunat, încât amuţi din nou. Lumea căpătase o nouă dimensiune, care nu-i lipsise niciodată, pentru că nu ştiuse niciodată ce înseamnă, dar acum acest gol neştiut se umpluse. Percepea sunete. Părea să ştie ce reprezintă fiecare dintre ele, fără să-i spună cineva. Erau frumoase. Sunete frumoase. Îşi frecă degetele de cămaşă şi se minună de şoapta ascuţită a unghiilor lui pe bumbac.

Apoi Omul Întunecat se întoarse către el, iar Nick fu cuprins de o teamă teribilă. Creatura asta nu făcea miracole pe gratis.

... dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări.

Iar Nick îşi duse mâinile la faţă, pentru că-şi dorea toate lucrurile pe care forma umană întunecată i le arătase din locul acela înalt şi pustiu: oraşe, femei, bogăţie, putere. Dar cel mai mult îşi dorea să audă sunetul fermecat pe care îl făceau unghiile pe cămaşă, ticăitul unui ceas într-o casă pustie, după miezul nopţii, şi sunetul secret al ploii.

Dar cuvântul pe care îl pronunţă fu Nu, gerul îl copleşi iarăşi şi fu împins, cădea în gol, ţipând fără sunet în timp ce străbătea hăul noros, căzând până când mirosi...

... porumb?

Da, porumb. Acesta era celălalt vis; se contopeau aşa, fără niciun semn care să arate dacă există vreo diferenţă între ele. Se afla în lanul de porumb, porumb verde, şi mirosea a ţărână de vară, a gunoi de grajd şi a lucruri care cresc. Se ridică în picioare şi începu să meargă pe rândul în care se pomenise, oprindu-se în loc când îşi dădu seama că putea să audă nechezatul subţire al vântului curgând printre firele late, ca nişte lame de sabie, ale porumbului verde de iulie... şi încă ceva pe deasupra.

Muzică?

Da... un fel de muzică. Şi, în visul lui, gândi: „Deci asta vor să spună.” Venea chiar de undeva din faţa lui şi merse într-acolo, dornic să vadă dacă această succesiune de sunete frumoase venea de la ceea ce se numeşte „pian”, sau de la un „corn”, de la un „violoncel”, sau de la altceva.

Mireasma fierbinte a verii, bolta albastră a cerului, sunetul acela minunat. În visul lui, Nick se simţea mai fericit ca oricând. Când se apropie de sursă, o voce începu să însoţească instrumentul, o voce bătrână ca o piele înnegrită de vreme, care uneori pronunţa cuvintele nedesluşit, ca şi cum cântecul ar fi fost o tocăniţă, reîncălzită de mai multe ori, fără a-şi pierde nimic din vechea savoare. Fascinat, Nick se apropie tot mai mult.

Vin singură în grădină

Când roua mai străluceşte pe trandafiri

Iar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu

Este Fiul... Domnului...

Merge alături de mine şi-mi vorbeşte

Îmi spune că sunt doar a lui

Bucurie ca a noastră

Nicicând... nimeni... nu a cunoscut.

Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la capătul rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se găsea o casă nu cu mult mai mare decât un bordei, cu un tomberon