împilări de pe Arrakis. Şi căile Domniei-Tale sunt întortocheate, Baroane. Poate că vom reuşi să împletim cumva ambele planuri. Da… Feyd-Rautha va putea să apară pe Arrakis ca un mântuitor. Va putea să câştige de partea lui populaţia. Da…

  Baronul îl privi pe Hawat, zâmbi. Iar în spatele zâmbetului, gândi: Sa vedem cum se va brodi totul cu ticluielile lui personale.

  Şi Hawat, înţelegând că Baronul socotea discuţia încheiată, se ridică şi părăsi cabinetul cu pereţii roşii. În timp ce parcurgea coridoarele palatului, nu reuşi să-şi alunge din minte tulburătoarele necunoscute care se iveau în fiecare calcul referitor la Arrakis. Mai ales acel nou lider religios, despre care i se dăduse de ştire, din locul unde se ascundea, printre traficanţi, Gumey Halleck. Acel… Muad'Dib.

  Poate că n-ar fi trebuit să-l sfătuiesc pe Baron să tolereze răspindirea acestei religii chiar şi printre locuitorii din albii şi grabene, îşi spuse. Dar e binecunoscut faptul că opresiunea favorizează înflorirea religiei.

  Apoi se gândi la relatările lui Halleck despre tacticile de luptă ale fremenilor – tactici care se asemănau în mod straniu cu cele ale lui Halleck însuşi… şi cu cele ale lui Duncan Idaho… ba chiar şi cu propriile lui tactici.

  Să fi supravieţuit Idaho? Se întrebă.

  Dar întrebarea i se păru lipsită de sens. Nu se întrebase încă nici măcar dacă Paul ar fi putut avea vreo şansă să supravieţuiască. Ştia că Baronul era încredinţat că toţi Atreizii muriseră. De altfel, îi mărturisise că arma lui fusese vrăjitoarea Bene Gesserit. Şi asta nu putea să însemne altceva decât că totul se sfârşise – inclusiv pentru femeie şi pentru propriul ei copil.

  Ce ură neîmpăcată trebuie să fi nutrit scorpia aia faţă de neamul Atreizilor, gândi. O ură la fel de veninoasă ca aceea pe care i-o port eu Baronului. Oare şi lovitura mea va fi la fel de năprasnică şi de desăvârşită?

 Chapter 3

  Există în fiece lucru un aspect care este o părticică din universul nostru. Simetrie, eleganţă, graţie – însuşiri pe care numai un artist adevărat ştie să le redea. Le observăm în perindarea anotimpurilor, în alunecarea nisipului pe panta unei coline, în înfăţişarea ramurilor unei tufe de creozot sau în forma frunzelor sale. În vieţile noastre, în societatea noastră, noi încercăm mereu să copiem aceste modele, căutăm ritmurile, unduirile, formele care ne sunt prielnice. Şi totuşi, nu-i greu de întrezărit pericolul care există în dobândirea perfecţiunii totale. Căci, fără îndoială, modelul desăvârşit îşi are şi el propria lui fixitate. La acest nivel al perfecţiunii, totul duce la moarte.

  Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  Paul-Muad'Dib îşi amintea de o cină bogată în esenţă de mirodenie. Se crampona de amintirea aceasta pentru că era un punct de ancorare din care putea să considere momentul de faţă ca pe un vis.

  Sunt teatrul unei mulţimi de procese, îşi spuse. Sunt prada unei viziuni imperfecte, prada conştiinţei de rasă şi a ţelului ei cumplit.

  Totuşi, nu putea să-şi alunge teama că, într-un fel sau altul, se autodevansase şi îşi pierduse poziţia în timp, în aşa fel încât – acum – trecutul, prezentul şi viitorul se amestecau fără deosebire. Era un fel de oboseală vizuală, provocată, ştia lucrul acesta, de necesitatea constantă de a menţine viitorul preştient ca pe un gen de memorie aparţinând în mod intrinsec trecutului.

  Chani mi-a pregătit cina, gândi el.

  Dar Chani se afla departe, în sud… în ţinuturile reci, cu soarele fierbinte… la adăpost, într-unul din noile sietchuri fortificate, împreună cu fiul lor, Leto II.

  Sau asta abia urma să se întâmple?

  Nu, îşi răspunse tot el, pentru că Alia-cea-Stranie, sora lui, se afla şi ea acolo, împreună cu mama sa şi cu Chani. Făcuseră drumul de douăzeci de toboşari către sud, călătorind în palanchinul Cucernicei Maici, pe spinarea unui făuritor sălbatic.

  Ocoli gândul la călăritul viermilor uriaşi, întrebându-se: Sau Alia nu s-a născut încă?

  Am participat la o razzia, îşi aminti. Am întreprins un raid ca să recuperăm apa morţilor noştri din Arrakeen. Iar eu am găsit rămăşiţele tatălui meu în rugul funerar. Şi am depus racla cu craniul tatălui meu sub pietrele gorganului care străjuieşte Pasul Harg.

  Sau asta avea să se întâmple?

  Rănile mele există, îşi spuse. Cicatricele există. Racla cu craniul tatălui meu există.

  În aceeaşi stare ca de vis, îşi aminti că Harah, soţia lui Jamis, dăduse buzna la un moment dat în camera lui, spunându-i că în tunelul sietchului avusese loc o luptă. Asta se întâmplase în primul sietch, unde se aflaseră înainte ca femeile şi copiii să fie trimişi în sud. Harah se oprise în mijlocul camerei, cu pletele ei ca nişte aripi negre, strânse la spate într-un lănţişor plin de acverigi. Dăduse la o parte draperiile şi îi spusese că Chani omorâse un om.

  Întâmplarea asta a avut loc, gândi. A fost o întâmplare reală, nu o zămislire a timpului, sortită schimbării.

  Îşi aminti cum alergase şi o găsise pe Chani stând dreaptă sub globurile galbene din tunel, invesmintată într-o robă albastră, cu gluga dată pe umeri, cu faţa roşie ca după un efort. Tocmai îşi vâra în teacă cristaiul. În spatele ei, zărise un grup de oameni, dispărând în goană cu un balot.

  Şi Paul îşi aminti că-şi spusese în gând: Întotdeauna ştii când cară un cadavru.

  Chani se întorsese spre el şi acverigile de la gâtul ei zornăiseră. Când se afla în sietch îşi purta mereu acverigile la vedere, agăţate de-un şnur în jurul gâtului.

  — Chani, ce s-a întâmplat? O întrebase.

  — I-am făcut seama unuia care venise să te provoace la luptă, Usul, îi răspunse ea.

  — Tu l-ai ucis?

  — Da. Deşi poate c-ar fi trebuit s-o las pe Harah.

  (Şi Paul îşi aduse aminte că feţele oamenilor care se adunaseră în jurul lor aprobaseră spusele lui Chani şi că Harah izbucnise în râs.)

  — Dar venise să mă provoace pe mine!