— E-adevărat! Dar n-ar fi trebuit să…

  — M-am născut în deşert, Usul. Ştiu să folosesc cristaiul.

  El îşi înăbuşise mânia, încercase să-i vorbească pe un ton rezonabil.

  — Poate că ai dreptate, Chani, dar…

  — Nu mai sunt un copil care vânează scorpionii din sietch la lumina lanternei, Usul. Nu mă mai joc.

  El o privise îndelung, uluit de strania ferocitate ce se ascundea în spatele atitudinii ei dezinvolte.

  — Nu era demn de tine, Usul, urmase Chani. N-am vrut ca un neisprăvit să-ţi tulbure meditaţiile. (Se apropiase de el, privindu-l cu coada ochiului, vorbind cu glas scăzut, ca să nu fie auzită de ceilalţi:) Şi-apoi, dragostea mea, când o să se afle că un rival ar putea da peste mine şi să fie ucis în mod ruşinos de femeia lui Muad'Dib, numărul rivalilor se va împuţina.

  Da, îşi spuse Paul, asta s-a întâmplat cu siguranţă. Era un episod din trecutul-real. Iar numărul celor care vroiau să pună la încercare noua lamă a lui Muad'Dib scăzuse, într-adevăr, simţitor.

  Undeva, în lumea care nu aparţinea „visului”, ceva se mişcă imperceptibil, se auzi ţipătul unei păsări de noapte.

  Visez, se linişti Paul. Din cauza mirodeniei de la cină.

  Şi totuşi, resimţea încă o impresie de abandon. Se întrebă dacă nu cumva spiritul său ruh trecuse, cine ştie cum, în lumea aceea căreia, aşa cum credeau fremenii, îi aparţinea cu adevărat: alam al-mithal, lumea similitudinilor, tărmiul metafizic unde toate îngrădirile fizice dispăreau. Şi gândul că o asemenea lume ar putea exista, într-adevăr, îl înfricoşa, căci dispariţia tuturor îngrădirilor fizice însemna dispariţia tuturor punctelor de referinţă. În peisajul unui mit nu s-ar fi putut orienta şi n-ar fi putut să spună: „Sunt, pentru că mă aflu aici”.

  Mama sa îi spusese odată: „Oamenii, unii oameni, sunt divizaţi de felul în care te privesc”.

  Probabil că sunt pe cale să mă trezesc din vis, îşi spuse. Căci şi cuvintele acestea erau reale – fuseseră pronunţate de mama sa, doamna Jessica, actuala Cucernică Maică a fremenilor. Cuvintele ei se referiseră la realitate.

  Paul ştia că Jessica se temea de legătura religioasă care se stabilise între el şi fremeni. Mamei sale nu-i plăcea că şi cei din sietchuri şi cei din grabene îl numeau pe Muad'Dib, El. Din cauza asta cutreiera din trib în trib, punând întrebări, trimiţându-şi pretutindeni iscoadele sayyadine, culegând răspunsurile şi urzind în taină.

  Într-una din zile, îi citase o parabolă Bene Gesserit:

  — Când politica şi religia călătoresc în acelaşi rădvan, drumeţii cred că nimic nu le poate sta-n cale. Gonesc tot mai năvalnic – mai iute, mai iute, mai iute. Nu se mai gândesc la obstacole şi uită că cel ce dă năvală orbeşte nu vede prăpastia decât când e prea târziu.

  Paul îşi aminti că în ziua aceea se aflase în locuinţa mamei sale, în camera interioară căptuşită cu draperii negre, împodobite cu simboluri mitologice fremene. Şezuse în încăperea aceea, ascultind-o pe Jessica, urmărind felul în care mama sa nu contenea nici o clipă să observe – chiar şi atunci când îşi lăsa ochii în jos. Îi apăruseră riduri noi la colţurile gurii, dar părul îi rămăsese asemenea bronzului lustruit. Iar peste ochii ei, mari şi verzi, începuse să se aştearnă deja bruma albastră a mirodeniei.

  — Fremenii au o religie simplă, practică, spusese el.

  — Când e vorba de religie, nimic nu-i simplu, îl prevenise ea.

  Iar Paul, care vedea viitorul posomorit ce continua să le întunece orizontul, fusese cuprins de mânie. Nu putuse să spună decât:

  — Religia înseamnă unirea forţelor noastre. E mistica noastră.

  — Cultivi în mod deliberat atmosfera aceasta, bravada asta, îl atacase ea. Nu încetezi nici o clipă să îndoctrinezi populaţia.

  — Aşa m-ai învăţat tu, ripostase el.

  Dar în ziua aceea Jessica nu avusese pentru el decât reproşuri şi argumente. Fusese ziua ceremoniei de circumcizie a micului Leto. Paul înţelesese o parte din motivele nemulţumirii mamei sale. Jessica nu acceptase niciodată legătura sa – „mariajul de tinereţe” – cu Chani. Dar Chani născuse un fiu Atreides, iar Jessica nu fusese capabilă să-l respingă şi pe copil, ca pe mamă.

  La un moment dat, Jessica tresărise sub privirea lui fixă, spusese:

  — Crezi că sunt o mamă denaturată.

  — Nu-i adevărat.

  — Am observat cum te uiţi la mine când sunt împreună cu sora ta. Nu înţelegi ce-i cu sora ta.

  — Ştiu de ce-i Alia altfel, spusese el. Era embrion, era încă în tine atunci când ai transformat Apa Vieţii. Alia…

  — Nu ştii nimic!

  Iar Paul, incapabil deodată să-i explice ce ştia din viziunea timpului, nu putuse decât să repete:

  — Nu cred că eşti o mamă denaturată.

  Ea îi observase întristarea, se aplecase spre el.

  — Aş vrea să-ţi spun ceva, fiule.

  — Da?

  — O iubesc pe Chani a ta. O accept.

  Discuţia era reală, avusese loc. Nu era defel una din viziunile imperfecte, afectate de schimbările provocate de zvârcolirile timpului în propria sa zămislire.

  Certitudinea îi conferi o priză nouă asupra lumii reale. Fragmente de realitate solidă începură să se închege, prin starea de vis, în percepţia sa. Brusc, ştiu că se afla într-un hiereg – o tabără în deşert. Chani întinsese distilcortul pe suprafaţa moale a unei porţiuni acoperite cu nisip-făină. Asta însemna că Chani se afla pe aproape… Chani, sihaya lui, Chani cea dulce ca primăvara deşertului, Chani care abia venise de pe plantaţiile de palmieri din sudul îndepărtat.

  Şi, în clipa aceea, îşi aminti balada pe care Chani i-o cântase la ora culcării.

 „O, sufletul meu, În noaptea asta uită Paradisul şi-ţi jur pe Shai-hulud că vei ajunge-acolo supus dragostei mele.”

  Apoi îi cântase cântecul de drumeţie pe care îl murmură îndrăgostiţii când străbat întinsul nisipurilor – cântecul al cărui ritm era ca tresărirea