„Spune-mi ceva despre privirea ta şi-o să-ţi vorbesc despre inima ta.

  Spune-mi ceva despre tălpile tale şi-o să-ţi vorbesc despre mâinile tale.

  Spune-mi ceva despre odihna ta şi-o să-ţi vorbesc despre veghea ta.

  Spune-mi ceva despre dorinţele tale şi-o să-ţi vorbesc despre împlinirile tale.”

  Într-un alt cort, cineva începuse să mângâie strunele unui baliset. Şi-atunci îşi amintise de Gumey Halleck şi tresărise. Căci îl văzuse pe Gumey. Îi zărise, vreme de-o clipă, chipul, în mijlocul unei cete de traficanţi. Gumey însă nu-l observase. Şi nici nu trebuia să-l observe, nu trebuia să ştie de el, pentru ca nu cumva, din nechibzuinţă, să dea de ştire Harkonnenilor că fiul Ducelui pe care îl asasinaseră era în viaţă.

  Dar stilul cântăreţului din noapte, felul în care atingea coardele balisetului, îi dezvăluiseră repede adevărata identitate. Paul ştiuse că era Chatt Săritorul, căpitanul fedaykinilor – conducătorul detaşamentelor morţii care alcătuiau garda lui Muad'Dib.

  Ne aflăm în deşert, îşi aminti. Ne aflăm în Ergul Mare, departe de zona în care mişună patrulele Harkonnen. Mă aflu aici ca să străbat nisipurile, ca să ademenesc un făuritor şi să-l încalec după priceperea mea… ca să dovedesc astfel că sunt un adevărat fremen.

  Apoi simţi apăsarea pistolului maula înfipt în cingătoare, simţi teaca cristaiului. Şi simţi liniştea din jur.

  Era liniştea aceea aparte, dinaintea zorilor, când păsările de noapte s-au retras, iar vietăţile diurne n-au început încă să dea glas neliniştii provocate de ivirea duşmanului lor, soarele.

  — Trebuie să străbaţi nisipurile la lumina zilei, ca Shai-hulud să te vadă şi să ştie că nu te temi, spusese Stilgar. Iată de ce o să-ntoarcem timpul şi-n noaptea asta vom dormi.

  Încet, Paul se ridică în capul oaselor. Abia simţea pe trup atingerea distraiului descheiat. Era întuneric. Se mişcase aproape imperceptibil, dar Chani îl auzise.

  Umbră în umbră, îi spuse:

  — Încă nu s-a crăpat de ziuă, dragostea mea.

  — Sihaya, rosti el şi în voce îi răzbătu o undă de veselie.

  — Mă numeşti primăvara deşertului, dar astăzi sunt aici ca să te hărţuiesc. Astăzi sunt Sayyadina însărcinată să vegheze la respectarea ritualului.

  Paul începu să-şi încheie distraiul.

  — Mi-ai pomenit odată un citat din Kitab al-lbar, zise el. Mi-ai spus: „Femeia e câmpul tău; cultivă-ţi câmpul”.

  — Sunt mama primului tău născut, răspunse ea.

  O observă în întunericul cortului, umbră cenuşie imitându-i mişcările, potrivindu-şi distraiul pentru desert.

  — Ar trebui să foloseşti până-n ultima clipă răgazul de odihnă, spuse ea.

  Paul auzi dragostea care vorbea prin glasul ei şi o dojeni cu blândeţe:

  — Sayyadina Străjuitoare, n-ai voie să-i dai poveţe unui candidat.

  Ea se ghemui lângă el, îşi apăsă palma pe obrazul lui.

  — Astăzi sunt şi strajă şi femeie, şopti.

  — Mai bine lăsai treaba asta în seama altcuiva, zise el.

  — Aşteptarea ar fi şi mai chinuitoare. Prefer să mă ştiu lângă tine.

  El îi sărută palma, apoi îşi potrivi obrăzarul distraiului, se întoarse şi desprinse izolaţia cortului. Aerul care năvăli înăuntru avea răcoarea vag umedă care era sursa răzleţelor picături de rouă precipitate la răsăritul soarelui. Odată cu el pătrunse în cort miros de premirodenie – mirosul masei pe care o descoperiseră la nord-est şi care le dăduse certitudinea că prin apropiere avea să-şi facă apariţia un făuritor.

  Paul se strecură prin sfincterul cortului, ieşi pe nisip, se ridică în picioare şi se întinse, alungându-şi somnul din muşchi. O firavă luminescenţă verde-sidefie mărginea orizontul estic. Celelalte corturi erau mici dune false, în penumbră. Sesiză mişcare într-o parte, în stingă. Străjile… Îl văzuseră.

  Oamenii cunoşteau pericolul pe care avea să-l înfrunte în ziua aceea. Îl înfrunta fiecare fremen. Nu-l stingheriră în aceste ultime momente de singurătate, lăsându-l să se pregătească.

  Trebuie s-o fac astăzi, îşi spuse Paul.

  Se gândi la forţele pe care le opusese pogromului – la părinţii care îşi trimiteau fiii la el, ca să-i instruiască şi să-i înveţe „tainele” de luptă, la bătrânii care acum îi dădeau ascultare în sfat şi-i urmau planurile, la oamenii care se întorceau la el aducându-i cel mai înait elogiu pe care-l putea rosti un fremen: „Planul tău a reuşit, Muad'Dib”.

  Şi totuşi… cel mai obişnuit, cel mai neînsemnat războinic fremen era capabil de un lucru pe care el nu-l făcuse niciodată. Iar Paul ştia că autoritatea lui de conducător avea de suferit din cauza omniprezentei recunoaşteri a acestei deosebiri între el şi ceilalţi.

  Nu călărise făuritorul.

  Participase, fireşte, împreună cu alţii, la exerciţii şi raiduri, dar nu călărise niciodată singur. Şi până ce nu avea să facă lucrul acesta, lumea sa avea să rămână îngrădită de priceperea altora. Un fremen adevărat nu-şi putea îngădui asta. Până ce nu avea să facă lucrul acesta, nu putea spera să vadă întinsele ţinuturi sudice, zona situată la peste douăzeci de toboşari dincolo de erg, decât… dacă s-ar fi instalat într-un palanchin, călătorind ca o Cucernică Maică… sau ca un bolnav.

  Îşi aminti de lupta pe care o dusese toată noaptea cu propria lui percepţie interioară şi făcu o paralelă stranie: strunind făuritorul, îşi consolida autoritatea; strunindu-şi ochiul interior, dobândea mai mult control asupra lui însuşi. Dar dincolo de amândouă aceste aspecte, se întindea – continua să se întindă – tărâmul cufundat în ceaţă, Marea Frământare unde întreg universul părea tulbure.

  Nepotrivirile dintre diferitele percepţii ale universului nu-i dădeau pace – precizia se împletea cu imprecizia. Vedea totul în situ. Şi totuşi, atunci când apărea, când îşi exercita asupra sa constrângerile realităţii, prezentul îşi avea propria lui viaţă şi propriile nepotriviri subtile. Ţelul cumplit dăinuia. Conştiinţa de rasă la fel. Şi pretutindeni, dominând totul, plutea ameninţător jihadul – sângeros, feroce.

  Chani se opri lângă el. Îşi cuprinse trupul cu braţele, privindu-l pe Paul cu coada ochiului, pe sub sprâncene, aşa cum făcea întotdeauna când încerca să afle ce se petrece în sufletul lui.

  — Mai povesteste-mi despre