Paul îşi dădea seama că vroia să-i distragă atenţia, să-i alunge din minte încordarea dinaintea încercării în care-l pândea primejdia morţii. Cerul se mai luminase. Observă că mai mulţi fedaykini începuseră deja să-şi strângă corturile.

  — Mai bine povesteşte-mi tu, despre sietch şi despre fiul nostru, zise el. Tot o mai tiranizează pe mama, micuţul nostru Leto?

  — Ba chiar şi pe Alia, răspunse ea. Şi creşte văzând cu ochii. Va fi un bărbat înalt.

  — Cum sunt ţinuturile din sud?

  — Ai să le vezi singur, dacă vei reuşi să călăreşti făuritorul.

  — Aş vrea să le văd mai întâi prin ochii tăi.

  — Sunt ţinuturi pustii.

  Paul se întoarse spre ea, împunse cu vârful degetului năframa nezhoni care-i acoperea fruntea pe sub gluga distraiului, o întrebă:

  — De ce nu vrei să-mi vorbeşti despre sietch?

  — Dar ţi-am vorbit. Fără bărbaţi, sietchul e pustiu. Toată lumea lucrează. Ne petrecem mai tot timpul în ateliere, în olarii… Facem arme, înfigem jaloane ca să aflăm cum va fi vremea, adunăm mirodenie pentru mite. Plantăm dunele ca să le înălţăm şi să le ancorăm. Ţesem pânzeturi şi carpete, avem grijă de baterii, de rezervoare… îi învăţăm şi-i instruim pe copii, pentru ca tribul să rămână puternic.

  — Deci… nu există nici o plăcere în sietch? Întrebă el.

  — Ba da. Copiii. Copiii sunt bucuria noastră. Apoi… ritualurile. Respectăm toate ritualurile. Avem şi hrană suficientă… Din când în când, una din noi poate veni în nord ca să-şi întâlnească bărbatul… Viaţa trebuie să meargă înainte.

  — Dar sora mea, Alia… a fost în sfirşit acceptată de ceilalţi?

  Chani îşi înălţă capul, îl privi lung în lumina posomorită a zorilor.

  — O să discutăm despre asta altădată, iubitule.

  — Să discutăm acum.

  — Acum trebuie să-ţi păstrezi forţele pentru încercare, rosti ea.

  Paul înţelese că atinsese o coardă sensibilă. Glasul lui Chani fusese temător, voalat.

  — Necunoscutul ridică întotdeauna probleme îngrijorătoare, murmură el.

  Brusc, Chani dădu din cap, spuse:

  — Există încă… lipsă de înţelegere, din cauza stranietaţii Aliei. Pe femei le înspăimântă faptul că un copil abia trecut de vârsta prunciei vorbeşte… lucruri pe care nu le poate decât un adult. Nimeni nu înţelege… schimbarea care s-a petrecut în pântecele mamei şi din cauza căreia Alia e… altfel.

  — Necazuri? Întrebă Paul. Îşi aminti viziunile, gândi: Am văzut necazuri în legătură cu Alia.

  Chani îşi îndreptă privirea către orizont, către lumina care vestea ivirea apropiată a soarelui.

  — Un grup de femei a făcut apel la Cucernica Maică, spuse. I-au cerut să exorcizeze demonul care sălăşluieşte în fiica ei. I-au citat din scriptură: „Să nu îngăduiţi vrăjitoare în mijlocul nostru”.

  — Şi ce răspuns le-a dat mama?

  — Le-a recitat legea şi le-a spus să se ruşineze. A spus aşa: „Dacă Alia provoacă necazuri, vina este a autorităţii care n-a ştiut să le prevadă şi să le prevină”. Apoi a încercat să le explice efectul pe care l-a avut transformarea asupra Aliei, care se afla în pântecele ei. Dar femeile erau mânioase pentru că se simţeau umilite. Au plecat bombănind între ele.

  Vor fi necazuri din cauza Aliei, gândi Paul.

  O adiere cristalină de nisip îi atinse porţiunile expuse ale feţei, aducând miros de premirodenie.

  — El-sayal, murmură el. Ploaia de nisip, aducătoare a dimineţii. Privi desertul scăldat în lumina cenuşie a zorilor – pustiul… nisipul care era formă absorbită în ea însăşi. Un fulger de secetă licări către sud – sarcina statică prevestind o furtună, într-un târziu, răzbătu şi ecoul prelung al tunetului.

  — Vocea care preamăreşte pământul, rosti Chani.

  Oamenii ieşiseră acum cu toţii din corturi. Străjile coborâseră şi ele de pe culmile dunelor. Trebăluiau cu mişcări lente, egale. Mişcările unei rutine străvechi, acţiuni care n-aveau nevoie de ordine speciale.

  „Să dai cât mai puţine ordine cu putinţă”, îi spusese lui Paul tatăl său… odată… demult… „Dacă ai apucat să dai ordine cu privire la un lucru, va trebui să continui să dai ordine cu privire la acel lucru, mereu şi mereu”.

  Fremenii cunoşteau regula aceasta, în mod instinctiv.

  Acvarul cetei intona imnul de dimineaţă, adăugându-i apoi chemarea ritualului de iniţiere pentru călăreţii nisipurilor.

  — Lumea este un stârv, psalmodie cu glas tânguitor omul, în liniştea dunelor. Cine poate s-alunge îngerul Morţii? Împlinească-se voia lui Shai-hulud.

  Paul ascultă, recunoscând cuvintele cu care începea cântecul de moarte al fedaykinilor săi, cuvintele pe care le intonau detaşamentele morţii înainte de a se arunca în luptă.

  Oare se va înălţa şi aici un gorgan de piatră care să însemne locul în preajma căruia s-a mai dus un suflet? Se întrebă el. Oare fremenii care vor trece pe-aici, în viitor, vor poposi ca să mai adauge o piatră şi să-şi amintească de Muad'Dib, care a murit în locurile acestea?

  Ştia că moartea era una din alternativele acestei zile… Un fapt printre liniile posibile ale viitorului, care iradiau din această poziţie în spaţiu-timp. Îl copleşi din nou imperfecţiunea viziunii. Cu cât se opunea mai mult ţelului său cumplit, luptând împotriva dezlănţuirii jihadului, cu atât mai sălbatic se tălăzuia viziunea preştientă. Întregul său viitor părea un fluviu curgând vijelios spre un abis – un nex de violenţă, dincolo de care totul era ceaţă şi nori.

  — Vine Stilgar, îl vesti Chani. Trebuie să te las acum, iubitul meu. Trebuie să-mi fac datoria de Sayyadina şi să urmăresc respectarea ritualului, pentru ca adevărul să poată fi relatat fără greş în cronici. Îşi ridică ochii spre el şi pentru moment păru să-şi piardă calmul, dar se reculese, adăugă: După ce vei fi trecut cu bine încercarea, o să-ţi pregătesc cu mâinile mele o masă bună.

  Se întoarse, trecu în spatele lui.

  Stilgar se apropia păşind calm pe stratul de nisip-făină, stârnind nori mici de praf. Privirea de cremene a