ochilor săi, cufundaţi în orbitele întunecate, era aţintită asupra lui Paul. Marginea bărbii negre i se ivea deasupra măştii distraiului, linia dreaptă a obrajilor era ca piatra cioplită de vântul deşertului.

  Într-una din mâini ducea steagul lui Paul – flamura verde şi neagră, cu un acvatub legat de vârful prăjinii, flamura care ajunsese deja legendară. Nu fără un dram de mândrie, Paul gândi: Nu pot să fac nici cel mai banal lucru fără să creez o nouă legendă. Vor lua aminte cum m-am despărţit de Chani, cum îl voi saluta pe Stilgar… vor observa fiecare mişcare pe care o voi face astăzi. Dacă mor, va fi o legendă. Dacă trăiesc, va fi o legendă. Dar nu trebuie să mor. Dacă mor, nu va rămâne decât legenda şi nimic nu va mai putea să împiedice jihadul.

  Stilgar înfipse steagul în nisip, lângă Paul. Apoi rămase nemişcat, cu braţele atârnându-i de-o parte şi de alta a trupului. Ochii albastru-în-albastru continuară să-l privească pe Paul cu aceeaşi fixitate. Şi Paul se gândi că şi peste ochii lui începuse să se aştearnă vălul albastru al mirodeniei.

  — Ne-au interzis jihadul, rosti solemn Stilgar cuvintele rituale.

  Şi, aşa cum îl învăţase Chani, Paul răspunse:

  — Cine poate să-i interzică unui fremen dreptul de a merge sau de a călări încotro îi e voia?

  — Sunt un naib, zise Stilgar. Nimeni nu mă va captura viu niciodată. Sunt un picior al Trepiedului Morţii care-i va nimici pe vrăjmaşii noştri.

  Tăcură amândoi.

  Paul îi privi pe ceilalţi fremeni, răzleţiţi în spatele lui Stilgar, încremeniţi, murmurându-şi în gând rugăciunea. Şi se gândi că fremenii erau un popor care trăia pentru a ucide, un popor al cărui trai de zi cu zi nu cunoscuse decât mânia şi durerea, un popor care nu se gândise niciodată că ar mai putea exista şi altceva – poate doar cu excepţia visului pe care li-l inoculase Liet-Kynes, înainte de a-şi da sufletul.

  — Unde e Domnul ce ne-a călăuzit în deşert? Întrebă Stilgar.

  — De-a pururi cu noi, psalmodiară fremenii.

  Stilgar îşi îndreptă umerii, veni lângă Paul şi vorbi cu voce joasă:

  — Nu uita ce ţi-am spus. Să acţionezi simplu şi direct – fără improvizaţii fanteziste. Noi călărim făuritorul de la doisprezece ani; tu depăşeşti cu peste şase ani vârsta asta şi nu te-ai născut pentru viaţa pe care o ducem noi. Nu-i nevoie să impresionezi pe nimeni cu vreo dovadă de curaj. Ştim că eşti curajos. Tot ce ai de făcut este să chemi făuritorul şi să-l încaleci.

  — O să ţin minte, spuse Paul.

  — Aşa să faci. Să nu-mi dai de ruşine învăţăturile.

  Stilgar scoase din interiorul mantiei o tijă din plastic, lungă de aproape un metru. Unul dintre capetele tijei era ascuţit. La celălalt capăt era montată o clapetă cu arc.

  — Ţi-am pregătit chiar eu toboşarul. E un toboşar bun. Ia-l.

  Paul apucă toboşarul, simţi în palmă suprafaţa netedă şi caldă a plasticului.

  — Cârligele sunt la Shishakli, urmă Stilgar. O să ţi le dea înainte de-a te căţăra pe duna de colo. Arătă cu mâna spre dreapta. Să chemi un făuritor mare, Usul. Să ne arăţi calea.

  Paul remarcă tonul vocii lui Stilgar… solemnitatea rituală, dar şi îngrijorarea firească a prietenului.

  În clipa aceea, soarele se ivi deasupra orizontului. Cerul căpătă brusc nuanţa de un albastru-cenusiu, cu tentă argintie, care anunţa o zi deosebit de fierbinte şi de uscată, chiar şi pentru Arrakis.

  — E vremea zilei arzătoare, spuse Stilgar şi de data aceasta glasul lui avu doar solemnitatea ritualului. Du-te, Usul şi călăreşte făuritorul. Du-te, să străbaţi nisipurile ca un conducător de oameni.

  Paul îşi salută steagul, a cărui flamură verde şi neagră atârna inertă în aerul nemişcat, din care vântul dimineţii pierise, Apoi se întoarse şi porni către duna pe care i-o indicase Stilgar – o culme de culoare brună, cu creasta în formă de „S”. Restul cetei se puse la rândul ei în mişcare, în direcţie opusă, escaladând versantul dunei la poalele căreia se aflase tabăra de noapte.

  O siluetă solitară, înfăşurată în mantie, aştepta la baza dunei: Shishakli, comandant de grupă la fedaykini. Doar ochii i se zăreau între marginea glugii şi obrăzar – ochii cu pleoape grele, coborâte.

  Când Paul ajunse în dreptul lui, Shishakli îi întinse două tije subţiri ca nişte bice. Tijele erau lungi de vreun metru şi jumătate şi aveau cârlige scânteietoare din plastoţel la capătul flexibil. Capătul opus era mai gros şi cu suprafaţa rugoasă, ca să permită o priză sigură.

  Paul le luă pe amândouă în mâna stingă, aşa cum cerea ritualul.

  — Sunt propriile mele cârlige, spuse Shishakli cu glas răguşit. N-au dat greş niciodată.

  Paul dădu din cap, păstră o clipă de tăcere, apoi trecu mai departe şi începu să suie panta dunei. Când ajunse pe creastă, privi înapoi spre cealaltă dună, văzu ceata ghemuindu-se pe vine ca un roi de insecte, într-o singură fluturare de mantii. Era singur acum, având în faţă doar orizontul şi întinderea plată şi nemişcată a nisipurilor. Stilgar alesese bine duna. Era mai înaltă decât celelalte din jur şi oferea astfel un bun punct de observaţie.

  Se aplecă, înfipse toboşarul în versantul expus vântului, unde nisipul bine tasat avea să asigure bătăii o intensitate maximă. Apoi ezită, rememorându-şi lecţiile, recapitulând mental imperativele de viaţă şi de moarte pe care trebuia să le înfrunte.

  În clipa în care va trage declanşatorul, toboşarul îşi va începe chemările. Undeva, în adâncul nisipurilor, un vierme uriaş – un făuritor – va auzi bătaia şi va veni către el. Paul ştia ce avea de făcut în clipa în care se va ivi făuritorul. Folosindu-se de tijele flexibile, cu cârlige la capăt, va putea să se caţere şi să călărească pe spinarea înaltă şi încovoiată a creaturii. Pentru că atât timp cât marginea frontală a unui segment de inel din trupul viermelui va fi menţinută întredeschisă