cu ajutorul cârligelor, lăsând nisipului abraziv acces liber către ţesuturile sensibile din interior, creatura nu se va retrage în adâncuri. Dimpotrivă, îşi va înălţa şi-şi va răsuci trupul gigantic, ca să-şi ţină segmentul deschis cât mai departe cu putinţă de suprafaţa deşertului.

  Sunt un călăreţ al nisipurilor, îşi spuse Paul.

  Se uită la cârligele din mâna stângă, amintindu-şi că era suficient să le mute lateral, de-a lungul imensului inel al făuritorului, pentru a sili vietatea să se răsucească şi să vireze în direcţia în care vroia el. Văzuse cum se făcea lucrul acesta. Fusese învăţat să se ţină pe spinarea unui vierme, în cursul scurtelor trasee de exerciţiu. Dar se puteau parcurge distanţe uriaşe. Viermele captiv putea fi călărit până ce rămânea imobil, sleit de puteri, pe suprafaţa desertului. Atunci trebuia chemat un alt făuritor.

  Paul ştia că în clipa în care va fi trecut cu bine încercarea aceasta, avea să fie demn pentru călătoria de douăzeci de toboşari – până în ţinuturile din sud. Avea să obţină dreptul de a se odihni şi de a-şi reface forţele în sudul îndepărtat, unde se aflau noile plantaţii de palmieri, noile sietchuri în care fuseseră adăpostite de furia pogromului familiile fremenilor.

  Îşi înălţă capul şi privi către sud, amintindu-şi că făuritorul sălbatic pe care avea să-l cheme din mijlocul ergului era un factor necunoscut, la fel ca şi el, care-l chema la încercarea aceasta.

  — Să calculezi totul cu grijă când se va apropia făuritorul, îi explicase Stilgar. Va trebui să stai destul de aproape ca să-i poţi sări în spate când trece, dar destul de departe ca să nu te îhghită.

  Brusc, Paul trase declanşatorul toboşarului. Mecanismul clapetei prinse să se rotească şi bătăile chemării făcură să răsune nisipul: turn… turn… turn…

  Îşi îndreptă spatele, scrută zarea, gândindu-se la sfatul lui Stilgar:

  — Fii atent la semnele care-i vestesc apropierea. Nu uita: făuritorul vine rareori nevăzut la chemarea unui toboşar. Ciuleşte-ţi urechile. Adesea poţi să-l auzi înainte de a-l zări.

  Apoi îşi aduse aminte de poveţele pe care i le murmurase Chani, în timpul nopţii, într-un moment în care o copleşise teama pentru el:

  — Când o să aştepţi în calea făuritorului, să încremeneşti ca o stană de piatră. Să te faci una cu nisipul şi să gândeşti ca nisipul. Să te piteşti sub mantie şi să te preschimbi într-o fărâmă de dună.

  Calm, Paul cercetă orizontul… ascultânD. Pândind ivirea semnelor pe care le învăţase.

  Îl auzi dinspre sud-est… un şuierat îndepărtat, ca o şoaptă a nisipurilor. Apoi îi zări urma, departe, conturându-se în lumina difuză a dimineţii. Şi îşi dădu seama că nu mai văzuse niciodată un făuritor atât de mare şi nici nu auzise vreodată că ar exista asemenea giganţi. Părea să aibă peste trei kilometri lungime, iar valul de nisip pe care-l înălţa capul lui era ca un munte, străbătând dunele.

  Aşa ceva n-am văzut nici în viziuni, nici în realitate, gândi. Se ghemui repede în calea monstrului, aşteptând încordat, absorbit cu totul de imperativele clipei.

 Chapter 4

 „Păstraţi controlul banilor şi al alimentelor. Restul lăsaţi-l prostimii”. Aşa vă povăţuieşte Împăratul Padişah. Şi vă mai spune, tot el: „Dacă vreţi profituri, trebuie să guvernaţi”. Există un adevăr în aceste cuvinte, dar eu mă întreb: „ Cine este prostimea şi cine sunt guvernanţii?”

  Fragment din mesajul secret adresat de Muad'Dib Landsraadului şi citat în Deşteptarea Arrakisului de prinţesa Irulan.

  Un gând se ivi pe neaşteptate în mintea Jessicăi: Paul urmează să treacă prin încercarea de călăreţ al nisipurilor. Cei din sietch vor să-mi ascundă lucrul acesta, dar sunt sigură că-i aşa. Iar Chani a plecat. S-a dus să îndeplinească nu se ştie ce misiune.

  Jessica şedea în camera ei, profitând de o clipă de răgaz, între două cursuri de noapte. Era o încăpere agreabilă, deşi mai puţin spaţioasă decât aceea pe care o avusese în Sietch Tabr, înainte ca tribul să fi fugit de ameninţarea pogromului. Dar şi aici erau covoare groase pe jos, perne moi, o măsuţă scundă şi comodă pentru cafea, carpete şi draperii colorate care mascau pereţii şi uşile, licurigloburi răspândind o lumină discretă, galbenă. La fel şi aici domnea mirosul acru, pătrunzător, caracteristic sietchurilor fremene -mirosul pe care ajunsese să-l asocieze cu sentimentul securităţii.

  Ştia însă că sentimentul acesta nu va reuşi niciodată să-i alunge celălalt sentiment – sentimentul că se afla într-o lume străină. Lumea aspră, pe care încercau s-o ascundă draperiile şi covoarele.

  Sunete înfundate răzbătură în interiorul camerei – zornăituri, bătăi de tobă şi de palme. Se celebra o naştere… Subiay era probabil cea care născuse. Ei i se apropiase sorocul. Oricum, ştia că avea să vadă pruncul destul de curând – un îngeraş cu ochii albaştri, adus Cucernicei Maici spre binecuvântare. Şi mai ştia şi că fiica ei, Alia, care asista la ritual, avea să-i relateze tot ce văzuse şi auzise.

  Îşi dădu seama că mai era încă timp, până la ora rugăciunii nocturne pentru morţi. Nimeni n-ar fi început celebrarea unei naşteri în preajma ceasului la care avea loc ceremonia de doliu în memoria celor ce căzuseră victime vânătorilor de sclavi de pe Poritrin, Bela Tegeuse, Rossak şi Harmonthep.

  Jessica oftă. Era conştientă că încerca iarăşi să-şi abată gândurile de la primejdiile pe care le înfrunta, zi de zi, fiul ei – puţurile-capcane cu ţepele lor otrăvite, raidurile Harkonnenilor (deşi acestea se mai răriseră de câad fremenii, graţie noilor arme introduse de Paul, luaseră tributuri usturătoare în aeronave şi mercenari) şi pericolele naturale ale desertului: făuritorii, setea, hăurile de praf…

  Se gândi să ceară puţină cafea şi, odată cu gândul acesta, în mintea ei reînvie obsesia paradoxului din modul de viaţă al fremenilor: cât de bine trăiau în aceste caverne-sietchuri, în comparaţie cu pyonii din grabene şi totuşi cât de mult sufereau în hajrul lor prin deşert – suferinţe mai crâncene decât oricare dintre cele pe care le îndurau serbii Harkonnenilor.

  O mână întunecată apăru brusc dintre draperiile