Ofrandă de la celebrarea naşterii, gândi Jessica,.

  Luă ceaşca şi sorbi încet, zâmbind în sinea ei. În care altă societate din universul nostru, se întrebă, o persoană cu rangul meu ar putea să accepte şi să bea fără teamă băutura oferită de o mână necunoscută? E-adevârat că, acum, pot neutraliza efectul oricărei otrăvi, înainte de-a apuca să-mi facă vreun rău, dar cea care mi-a oferit ceaşca nu ştie asta.

  Cafeaua era fiebinte şi delicioasă. Îi simţi efectul reconfortant în valul de energie care o învioră.

  Şi se întrebă, din nou, în care altă societate i s-ar fi respectat într-un mod atât de firesc tihna şi dorinţa de singurătate. Unde altundeva i s-ar fi înmânat un dar, în cei mai desăvârşit şi modest anonimat? Darul acesta îi fusese oferit cu dragoste şi respect… şi cu o fărâmă – doar o fărâmă – de teamă.

  Apoi îi atrase atenţia un alt aspect: se gândise doar la cafea şi aceasta şi apăruse. Ştia că nu era telepatie, ci tau, unitatea comunităţii sietchului – compensaţia naturală a otrăvii subtile pe care o absorbeau cu toţii în hrana suprasaturată de mirodenie. Dar marea masă a oamenilor nu putea spera să dobândească vreodată cunoaşterea pe care i-o revelase ei „sămânţa” de mirodenie. Fremenii nu aveau educaţia şi pregătirea necesară. Minţile lor respingeau ceea ce nu puteau recunoaşte, ceea ce nu puteau înţelege. Uneori, însă, simţeau şi reacţionau ca un organism unic.

  Numai că nu-şi puneau niciodată problema acestor coincidenţe.

  Paul va face faţă încercării? Se întrebă brusc. E capabil, dar un accident îi poate veni de hac şi celui mai bun dintre cei buni.

  Aşteptare.

  Apăsarea e cauza, gândi. Nu putem aştepta decât o bucată de vreme. Apoi aşteptarea devine apăsătoare şi ne copleşeşte.

  Vieţile lor erau impregnate de aşteptări.

  Suntem aici de peste doi ani şi mai avem de aşteptat cel puţin de două ori pe-atât, până ce vom putea măcar spera să ne gândim la încercarea de a smulge Arrakisul din ghearele guvernatorului Harkonnen – blestematul Mudir Nahya, Rabban Bestia.

  — Cucernică Maică?

  Vocea se auzise din spatele draperiilor de la intrare şi o recunoscu: Harah, cealaltă femeie din menajul lui Paul.

  — Intră, Harah.

  Draperiile se separară şi Harah păru să alunece printre ele. Purta sandale de sietch şi o robă portocalie, fără mâneci. Părul ei negru era despărţit cu cărare pe mijloc şi strâns la spate, ca elitrele netede şi lucioase ale unei insecte. O expresie posomorită îi întuneca faţa ascuţită, de pasăre răpitoare.

  În urma ei apăru Alia, fetiţa de doi ani a Jessicăi.

  Privindu-şi fiica, Jessica fu frapată ca şi-n alte daţi, de înfăţişarea ei. Alia semăna leit cu Paul la doi ani. Aceiaşi ochi mari şi gravi, acelaşi păr negru, aceeaşi linie fermă a gurii. Existau însă şi deosebiri… Subtile. Deosebirile acestea erau cele care provocau neliniştea majorităţii adulţilor în legătură cu Alia. Impresia de calm şi de conştiinţă de sine a fetiţei contrasta în mod straniu cu infăţisarea ei de copil abia trecut de vârsta prunciei. Oamenii se întorceau şocaţi când o auzeau râzând la vreo glumă voalată, cu conotaţii sexuale. Sau se pomeneau trăgând cu urechea la vorba ei, pe jumătate peltică, din cauza palatului încă neformat, ascultând remarci a căror înţelepciune şi experienţă de viaţă erau inimaginabile la un copil de doi ani.

  Cu un suspin de exasperare, Harah se aşeză pe o pernă, se uită încruntată la fetiţă.

  Jessica îi făcu semn fiicei sale.

  — Alia!

  Copila se apropie şi se aşeză lângă mama ei. Apoi o prinse de mână şi contactul cărnii restabili imediat percepţia mutuală pe care mama şi fiica o cunoscuseră încă dinaintea naşterii celei din urmă. Nu era o împărtăşire a gândurilor (deşi se întâmpla şi acest lucru, dacă se atingeau când, în cursul unei ceremonii, Jessica transforma otrava din mirodenie), ci un fenomen mult mai complex – recunoaşterea instantanee a unei alte scântei vii, senzaţia acută şi zguduitoare a unei comuniuni de conştiinţă, care le contopea într-o singură unitate afectivă.

  Arborând demnitatea solemnă cu care trebuia să se poarte un membru al casei fiului ei, Jessica spuse:

  — Subakh-ul kuhar, Harah. Noaptea te-a găsit bine sănătoasă?

  Femeia răspunse formulei tradiţionale:

  — Subakh-ul nar. Sunt bine sănătoasă.

  Rostise cuvintele aproape fără intonaţie. Apoi oftă iar. Jessica percepu amuzamentul Aliei.

  — Ghanima fratelui meu e supărată pe mine, zise fetiţa, cu glasul ei subţire şi pe jumătate peltic.

  Jessica remarcă termenul cu care o numise pe Harah: ghanima. Subtilităţile graiului fremen confereau acestui cuvânt sensul de „ceva dobândit în luptă”, dar cu subînţelesul că acel „ceva” nu-şi mai avea rostul iniţial, că era doar un ornament – ca un vârf de lance agăţat spre a menţine dreaptă o draperie.

  Harah îi aruncă Aliei o privire severă.

  — Nu încerca să mă insulţi, copilă, îmi cunosc locul.

  — Ce-ai mai făcut iară, Alia? Întrebă Jessica.

  Harah răspunse mânioasă:

  — Nu numai c-a refuzat să se joace cu ceilalţi copii, dar a găsit de cuviinţă să-şi vâre nasul în…

  — M-am ascuns în spatele draperiilor şi m-am uitat cum s-a născut copilul Subiayei, o întrerupse Alia. Băiat. Ţipa-ntruna. Halal plămâni! M-am gândit. După ce-a ţipat destul…

  — Alia a ieşit de după perdele şi l-a atins, îi luă vorba din gură Harah. Iar copilul s-a oprit din ţipat. Toată lumea ştie că orice prunc născut în sietch trebuie lăsat să ţipe cât vrea, pentru că mai târziu, în hajr, n-ar mai putea s-o facă fără să ne dea de gol.

  — A ţipat destul, zise Alia. Iar eu n-m vrut decât să-i simt scânteia, viaţa din el. Atâta tot. Băiatul m-a simţit şi n-a mai ţipat.

  — În schimb, întâmplarea a dat iarăşi prilej de vorbe, ripostă Harah.