bea la micul dejun. Deși nu-i spusese nimeni că un astfel de leac era destinat în mod special să-i vindece pe mîncătorii de pămînt de viciul lor, ea socotea că orice fel de substanță amară pe stomacul gol nu va întîrzia să provoace reacția ficatului. Rebeca era atît de rebelă și de tare în ciuda rahitismului ei încît trebuia stăpînită și culcată la pămînt ca un vițel pentru a o sili să-și înghită doctoria și cu greu i se putură înfrînge smuciturile și suporta bolboroselile tulburi pe care le striga între două mușcături sau scuipături, și care, după spusele indienilor scandalizați, reprezentau cele mai urîte obscenități pe care le puteau concepe în limba lor. După ce Ursula află toate acestea, își completă tratamentul cu lovituri de bici. Nu s-a putut stabili niciodată dacă reventul sau bătaia produseseră efectul, sau combinația celor două, este sigur însă că după cîteva săptămîni Rebeca începu să dea semne de vindecare. Lua parte la jocurile lui Arcadio și ale Amarantei, care o primiră ca pe o soră mai mare, și mînca cu poftă slujindu-se cum se cuvine de tacîmul ei. În curînd se văzu că vorbea castiliana la fel de curgător ca și limba indienilor, că era deosebit de îndemînatică și că intona valsul ceasornicelor cu cuvinte foarte drăguțe compuse chiar de ea. Toată lumea începuse să o considere ca făcînd parte din familie. Manifestă față de Ursula o afecțiune pe care n-au avut-o niciodată proprii ei copii, o numea pe Amaranta surioară, pe Arcadio frățior, pe Aureliano unchi și pe José Arcadio Buendía bunic. Astfel că ajunse să merite ca și ceilalți numele de Rebeca Buendía, singurul nume pe care-l avu vreodată și pe care-l purtă cu vrednicie pînă la moarte.

Într-o noapte, pe vremea cînd Rebeca se vindecase de viciul ei de mîncătoare de pămînt și fu dusă să împartă odaia celorlalți copii, indiana care dormea cu ei se trezi din întîmplare și auzi un zgomot curios într-un colț. Sări în picioare, alarmată, crezînd că a intrat vreun animal în cameră, cînd o descoperi pe Rebeca în balansoarul ei, sugîndu-și degetul și avînd ochii aprinși ca ai unei pisici în întuneric. Înlemnită de groază, zdrobită de această fatalitate care-o persecuta, Visitación recunoscu în ochii Rebecăi simptomele molimei care-i silise, pe fratele ei și pe ea, să se exileze pentru totdeauna dintr-o împărăție milenară unde aveau titlul de principi. Era boala insomniei.

În zorii zilei n-a mai fost găsit în casă indianul Cataure. Sora lui a rămas; inima ei fatalistă îi spunea că flagelul mortal avea s-o urmărească în tot chipul pînă în colțul cel mai îndepărtat al pămîntului. Nimeni nu înțelese neliniștea lui Visitación. „Dacă nu poți dormi, cu atît mai bine, zicea José Arcadio Buendía cu voie bună. Pentru noi viața va fi cu atît mai fructuoasă.” Însă indiana le explică îndată că ceea ce era mai de temut la această boală a somnului nu era imposibilitatea de a dormi, deoarece corpul nu resimțea nici o oboseală, ci evoluția ei inexorabilă pînă la manifestarea cea mai critică: pierderea memoriei. Voia să spună că pe măsură ce bolnavul se obișnuia cu această stare de veghe, începeau să se șteargă din minte amintirile copilăriei, apoi numele și noțiunea fiecărui lucru și, pînă la urmă, identitatea oamenilor și chiar conștiința existenței proprii, pînă la întunecarea într-un fel de idioție fără trecut. José Arcadio Buendía, murind de rîs, socotea că e vorba nici mai mult nici mai puțin decît de una din acele numeroase boli scornite de superstiția indigenilor. Însă Ursula luă, pentru orice eventualitate, precauția de a o separa pe Rebeca de ceilalți copii.

După cîteva săptămîni, cînd spaima lui Visitación părea calmată, José Arcadio Buendía începu într-o noapte să se răsucească în pat fără să poată dormi. Ursula, trezită și ea, îl întrebă ce are, iar el răspunse: „Mă tot gîndesc la Prudencio Aguilar”. Nu mai putură închide ochii nici o clipă, însă a doua zi se simțiră atît de proaspeți și bine dispuși încît uitară de acea noapte urîtă. La ora dejunului, Aureliano povesti uimit că se simțea în formă perfectă deși petrecuse toată noaptea în laborator ca să aurească o broșă pe care se gîndea să i-o ofere Ursulei de ziua ei. Nimeni nu se neliniști de fapt pînă în ziua a treia cînd, nesimțind nici o poftă de somn, își dădură seama că nu închiseseră ochii de mai bine de cincizeci de ceasuri.

— Și copiii au rămas treji, remarcă indiana cu fatalismul ei inebranlabil. Cînd pătrunde undeva, nimeni nu scapă de ciumă.

Contractaseră, într-adevăr, boala insomniei. Ursula care învățase de la mama ei puterile medicinale ale plantelor, prepară și dădu tuturor să bea o băutură pe bază de aconită, dar nimănui nu-i venea somnul și-și trecură toată ziua visînd treji. În această stare de luciditate înfricoșătoare și de halucinație, vedeau nu numai imaginile care alcătuiau visele lor proprii, ci fiecare cuprindea-n viziunile lui și imaginile visate de ceilalți. Era ca și cum casa s-ar fi umplut de vizitatori. Șezînd în balansoarul ei dintr-un colț al bucătăriei, Rebeca visă un om care-i semăna foarte mult, îmbrăcat în pînză albă, cu gulerul cămășii încheiat cu un buton de aur, și care venea să-i aducă un buchet de trandafiri. Era însoțit de o femeie cu mîini delicate care luă un trandafir și-l prinse în părul fetiței. Ursula înțelese că bărbatul și femeia nu erau altcineva decît părinții Rebecăi însă, deși se strădui să-i recunoască, această viziune îi confirmă certitudinea că nu-i întîlnise niciodată. În vremea asta, printr-o neglijență pe care José Arcadio Buendía nu și-o iertă niciodată, micile animale din caramel continuau să se vîndă prin sat. Atît adulții cît și copiii sugeau încîntați delicioșii cocoșei verzi ai insomniei, minunații pești trandafirii ai insomniei și drăgălașii căluți galbeni ai insomniei, în așa fel încît zorii zilei de luni surprinse satul întreg treaz de nesomn. La început nu se neliniști nimeni. Dimpotrivă, toată lumea se felicită că n-a dormit deloc, căci era atîta treabă de făcut atunci la Macondo încît zilele păreau prea scurte. Oamenii