lucrară atîta, încît în curînd nu mai era nimic de făcut și se pomeniră cu brațele încrucișate la orele trei dimineață, numărînd notele muzicii din vasul ceasornicelor. Acei care voiau să doarmă, nu pentru că ar fi obosiți, ci de dorul viselor, recurseră la tot felul de metode istovitoare. Se adunau să șadă de vorbă, fără oprire, repetînd ceasuri întregi aceleași glume, complicînd pînă la limita exasperării povestea cu cocoșul roșu, un joc fără sfîrșit în care povestitorul întreba dacă doresc să povestească istoria cu cocoșul roșu, iar dacă i se răspundea da, povestitorul zicea că el n-a cerut să i se spună da, ci dacă doresc să le povestească istoria cu cocoșul roșu, iar dacă i se răspundea nu, povestitorul zicea că n-a cerut să i se spună nu, ci dacă doreau să povestească istoria cu cocoșul roșu, iar dacă toată lumea tăcea, povestitorul zicea că nu ceruse nimănui să tacă, ci să-i spună dacă doreau să le povestească istoria cu cocoșul roșu, și nimeni nu putea să plece deoarece povestitorul zicea că nu ceruse nimănui să plece, ci să-i spună dacă doreau să le povestească istoria cu cocoșul roșu, și tot așa mai departe, într-un cerc vicios care dura nopți întregi. Cînd José Arcadio Buendía își dădu seama că molima invadase satul întreg, îi adună pe capii de familie pentru a le explica ceea ce știa despre boala insomniei, și se luară măsuri pentru a se preveni răspîndirea flagelului prin celelalte cătune ale mlaștinei. În felul acesta se scoaseră de la gîtul caprelor clopoțeii aduși de arabi în schimbul papagalilor și se puseră la intrarea în sat, la dispoziția celor care, rămînînd surzi la recomandările și la rugămințile santinelelor, insistau să pătrundă aici. Orice străin care trecea în vremea aceasta pe ulițele satului trebuia să sune din clopoțel pentru ca populația bolnavă să știe că nu era bolnav. Nu li se îngăduia să bea și să mănînce nimic pe timpul șederii lor, deoarece nu încăpea nici o îndoială că boala se transmitea numai prin mîncare și că tot ceea ce se putea mînca și bea era contaminat de insomnie. Astfel că ciuma rămase circumscrisă la perimetrul satului. Carantina a fost atît de eficace încît sosi ziua în care starea excepțională începu să fie considerată ca un lucru foarte firesc, iar viața se organiză în așa fel încît munca își reluă ritmul și nimeni nu se mai neliniști din pricina obiceiului inutil de a dormi.

Aureliano concepu formula prin care aveau să se apere luni de zile împotriva pierderii memoriei. O descoperise din întîmplare. Expert în insomnie, deoarece el fusese printre primii atinși de ea, deprinse la perfecție meșteșugul aurăriei. Într-o zi, căutînd mica nicovală care-i servea la laminatul metalelor, nu-și mai aminti cum se numește. Tatăl său îi spuse: „Este o nicovală”. Aureliano îi scrise numele pe o bucată de hîrtie pe care o lipi la baza nicovalei: nicovală… În felul acesta era sigur că în viitor nu-l va mai uita. Nu-i trecu prin cap că acesta era un prim simptom al amneziei, deoarece obiectul în cauză avea un nume ușor de uitat. Cu toate acestea, după cîteva zile observă că-i venea greu să-și reamintească aproape toate obiectele din laborator. Și atunci însemnă pe fiecare dintre acestea numele respective, în așa fel încît era suficient să le citească pentru a le putea identifica. Atunci cînd tatăl său îi împărtăși neliniștea că uitase chiar și evenimentele cele mai însemnate din copilăria sa, Aureliano îi explică metoda lui, iar José Arcadio Buendía o puse în practică în toată casa și, mai tîrziu, o impuse satului întreg. Cu o pensulă muiată în cerneală însemnă toate lucrurile pe numele lor: masă, scaun, ceasornic, ușă, zid, pat, castron. Se duse în ogradă și însemnă atît animalele cît și plantele: vacă, țap, porc, găină, manide, malanga, bananier. Încetul cu încetul, studiind resursele nesfîrșite ale uitării, își dădu seama că va putea veni ziua cînd vor recunoaște fiecare lucru grație inscripției sale, însă nu-și vor mai reaminti la ce servesc. Se făcu atunci mai explicit. Inscripția pe care o atîrnase de greabănul vacii era un model pentru felul în care oamenii din Macondo înțelegeau să lupte împotriva uitării: Iată vaca, trebuie mulsă în fiecare dimineață pentru ca să dea lapte, acesta trebuie fiert și amestecat cu cafea pentru a se obține cafea cu lapte. Au continuat să trăiască astfel într-o lume fugară, deocamdată țintuită în cuvinte, dar care nu va întîrzia să le scape fără întoarcere de îndată ce vor uita însuși înțelesul scrierii.

La intrarea drumului spre mlaștină se fixase o pancartă purtînd numele de Macondo, iar pe strada principală alta care proclama: Dumnezeu există. Nu era nici o casă în care să nu se fi scris ceea ce trebuia pentru fixarea în memorie a tuturor lucrurilor, a tuturor sentimentelor. Însă un astfel de sistem reclama atîta vigilență și tărie de caracter, încît mulți oameni căzură pradă unei realități imaginare create de ei înșiși, care se vădi mai puțin practică însă mai reconfortantă. Cel mai mult a contribuit la răspîndirea acestei modificări Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasă de a citi trecutul în cărți, așa cum pe vremuri citea viitorul. Pe această cale piezișă, acești oameni care nu dormeau începură să trăiască într-o lume născută din interferențele de voie de nevoie cu cea a cutărui bărbat de verde venit la începutul lui aprilie, iar imaginea mamei cu acea a cutărei femei de ghindă care purta un inel de aur la mîna strîngă, și cînd cutare dată