răspunsul, îi luă pur și simplu cutia dintr-un sertar și ieșirăm. Cînd o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des. „Ați pus zahăr în ea”, zise. „No, zise și fata cu o bruscă ironie, e amară.” „Mulțumesc, sărut mîna, de unde ați ghicit?” „Ei da, mare ghicitoare”, răspunse ea cu un dispreț vesel și ne întoarse spatele și îi văzurăm corpul suplu sub veșmîntul alb care, parcă mișcîndu-se cu nepăsare, ne spunea că știa ea multe și îi cunoștea bine pe băutorii ăștia de cafea amară… „Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, și nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a luat la mișto…” Clara avu o umbră de surîs: „Internează-te și tu ca Victor vreo două săptămîni și o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea și de bere, nu ți-ar strica o dezintoxicare…” „Un om trebuie să moară de ceva”, repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n-avea intenția să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, țigara, nu mai avea gust și nici mintea nu-i mai mergea.

„Nu se poate să acordați atîta importanță unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sînteți un atît de cunoscut scriitor, zise președintele Consiliului de Miniștri naiv. Sau făcînd pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu-i acordăm importanță, răspunse prozatorul, el ne acordă nouă. Ne acordă și ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, și cititorii noștri află că n-avem nivel ideologic, că nu cunoaștem clasa muncitoare, că n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre artă și literatură, în timp ce el le cunoaște, foarte bine le cunoaște, fiindcă s-a născut cu ele din fașă, în timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea și idei, pe care însă le-a ținut bine ascunse pînă la 23 August și numai după 23 August 1944 le-a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s-o facem și înainte de 23 August și să fim amenințați de legionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacțiile de stînga unde lucram și să fim ciomăgiți, să ni se devasteze birourile, și să ne promită că vor reveni dacă nu renunțăm la atacurile noastre împotriva legiunii și a Căpitanului. Ce făcea pe atunci tovarășul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarășul Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun prieten… Iritat la extrem, I. C. îl întrerupse cu brutalitate spunîndu-i că partidul cunoștea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovarășului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta e o ședință în care scriitorii sînt invitați să discute probleme de creație și nu verificări politice. Sînt strîns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învățat că politica și arta se îmbină într-un tot armonios. Și cînd sîntem criticați că n-avem nivel politic, trebuie să răspundem și să discutăm chestiuni politice. I. C. tăcu, se făcu că n-a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverșunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar și prozatorul renunță la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu voia să abuzeze, nu atît a avut de spus, are multe de spus, dar poate că și alți scriitori doresc să-și exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp și dacă va fi necesar, o să ceară din nou cuvîntul… Atunci m-am ridicat eu. I. C. îmi aruncă o scurtă privire… Ei, parcă mă întrebă, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-șef, poftim, ai cuvîntul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai numit, după ce însă m-ai silit să gîndesc că sînt ceea ce nici un om nu dorește să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de lașitate umană care zace în noi, cînd în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin spune (și în cuvîntul meu făcui un abuz ostentativ citîndu-l de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui I. C. și nu numai lui că nu mai putem gîndi ca și cînd Stalin ar mai trăi încă și ne-ar îndruma mai departe cu mîna lui părintească), Lenin ne învață că în chestiuni de literatură și artă nu se decide nici prin vot și cu atît mai puțin prin hotărîrea personală a cuiva, care ar deține o funcție, să zicem chiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? sări numaidecît I. C. foarte brutal. Îți pui întrebări delicate într-o chestiune atît de clară cum e conducerea de către partid a literaturii și artei? Auziți ce dileme are tovarășul Ion Micu, redactor-șef al unei importante reviste din țară. Înțelesei, deși de fapt știam: eu nu eram marele prozator, să mi se permită dizertații libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, să-l învăț eu pe el sau pe alții ce zice Lenin. Era un avertisment dat și altora. Nu mă mir, continuă I. C. sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atît de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I. C. își apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorganizării revistei și în loc să se gîndească la asta, tovarășul Ion Micu vine aici la o ședință la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură și artă… Și după această amenințare, mă protejă tot el clătinînd din cap cu infinită răbdare și simpatie: Nu zic să nu reflectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că pînă nu smulgem din noi drăcușorul mic-burghez, avem puține șanse să înțelegem în mod just marile probleme ale revoluției și rolul care îi revine literaturii și artei în victoria ei. Și îmi făcu, patern și insistent, cu degetul. O clipă mă intimidă. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, trăgeam trei mii și jumătate din el ne era returnat, chioșcurile ni-l refuzau fără să deschidă pachetele, nu știam de ce. Revista nu era bună, dar nu din vina