— Asta-i josnic! izbucni Helene. Nătărăul ăsta de Hitler!

— Copilă! o admonestă cu severitate mama. Ce-i cu tonul acesta?

— Liniște, plângăcioaso! i se adresă Armin cu bădărănie. Nu se mai aude nimic.

Îmbufnată, Helene se cuibări într-un colț al canapelei, în timp ce ceilalți urmăreau încordați reportajul despre evenimentele de la Cancelaria Reichului. Mare lucru nu se vedea, doar o masă de oameni pe o stradă slab iluminată de felinare. Era arătată permanent o fereastră înaltă, în spatele căreia se distingeau vag mișcări. Altceva nu se întâmpla.

Stupidul de Hitler! Ce putea fi atât de important încât să fie înlocuit filmul despre care toți cei din școală, care îl văzuseră, vorbeau entuziasmați?

În sfârșit, fereastra se deschise. Bărbatul scund, cu cărare într-o parte și cu mustața tunsă scurt sub nas, ridică brațul în semn de salut și mulțimea jubilă.

— S-a petrecut ceea ce de mult s-a cerut, spuse reporterul. Partidele naționale și-au întins mâna spre a acționa împreună la reconstrucția patriei germane și Adolf Hitler a fost desemnat noul cancelar al Reichului.

— Fain, rosti Armin.

Acesta devenise de curând cuvântul lui preferat pentru tot ce îi plăcea.

— Să sperăm că în sfârșit se va urni ceva, zise tatăl. A fost o eroare ignorarea unei mișcări atât de puternice. Nu este de mirare că nu s-a făcut niciun progres până acum.

La Berlin se aprindeau torțe. Membri în uniformă ai partidului mărșăluiau pe sub ferestrele Cancelariei Reichului, în mâini cu făclii, cu brațul drept ridicat oblic. Mărșăluiau în același pas, ca o armată. Ceea ce în fapt și erau.

Reporterul din stradă aducea din când în când politicieni în fața camerei, care din cauza larmei și a jubilărilor trebuiau să țipe ca să se facă înțeleși. Reporterul vru să afle de la un bărbat cu barbă, pe care Helene nu îl cunoștea, dacă nu cumva există un risc prin numirea în cea mai înaltă funcție guvernamentală a unui președinte de partid radical.

— Totuși, opină reporterul, acum zece ani Hitler a încercat un puci. Nu vă temeți că acesta va încerca acum din interior să facă ceea ce atunci nu a reușit din afară?

— Înțeleg asemenea temeri, spuse cel intervievat zâmbind îngăduitor, dar nu le împărtășesc. Vedeți dumneavoastră, din noul guvern fac acum parte, alături de Hitler, alți doi oameni din NSDAP. Toate celelalte posturi sunt ocupate de reprezentanți experimentați ai politicii de centru. Ca să zic așa, noi îl îngrădim pe Hitler și pe partidul lui. El poate și trebuie să aducă în politică un suflu proaspăt, dar fiind încadrat de forțe moderate, cu siguranță lucrurile nu vor scăpa de sub control.

— Mulțumiri pentru aceste aprecieri, zise reporterul, și duse mâna la urechea dreaptă, în care avea un receptor miniatural. Mi se spune că noul cancelar al Reichului vrea să facă o primă declarație. Dăm legătura la departamentul de presă al Cancelariei Reichului.

În imagine apăru o sală cu o mulțime de steaguri: negru-roșu-auriu, vechile steaguri negru-alb-roșu cu vulturul Reichului, dar și unul singur cu svastica. În sală intră Hitler, înconjurat de alți bărbați, ce păreau că îi supravegheau fiecare pas.

Reporterii declanșau aparatele de fotografiat și proaspătul cancelar fu scăldat într-o furtună de blițuri. Hitler părea nervos, răsucea pe o parte și pe alta foaia de hârtie pe care avea scris ceva ce urma să citească. Nu băga în seamă reporterii cu aparatele de fotografiat, nici pe cei cu notesuri și creioane în mâini; privirea lui era exclusiv ațintită către camerele televiziunilor.

În sfârșit ajunse la pupitrul cu microfoane și spuse:

— Au trecut peste 14 ani de la nefericita zi în care, amăgit de promisiunile din exterior și din interior, poporul german a uitat de cele mai înalte valori ale trecutului nostru, ale Reichului, de onoarea și libertatea lui, și a pierdut astfel totul. Din acea zi a trădării Atotputernicul și-a retras binecuvântarea dată poporului nostru. Discordia și ura au luat locul acesteia.

Era impresionant când vorbea. Până atunci Helene văzuse fotografii ale acestuia, însă nu îl auzise niciodată vorbind. Avea o voce fornăită și ea nu înțelegea aproape nimic din ce spunea, dar i se părea tot timpul că era străpunsă de privirea ochilor lui, ca și cum i se adresează doar ei personal. Și pur și simplu regreta că ea nu înțelegea nimic.

Dar numai pentru scurt timp. I-ar fi plăcut fără discuție mai mult să îl vadă pe Hans Albers.

— Asta este bine pentru Germania, opină tatăl din spatele ei. Hitler vrea ca poporul german să se regăsească. Este firesc ca un popor să se revendice, asta este expresia voinței lui de a trăi. Orice doctor știe că voința de a trăi este cel mai important și mai hotărâtor lucru în procesul de însănătoșire. Dacă lipsește dorința de viață, niciun doctor din lume nu te poate vindeca. Dacă există voința de a trăi și ea este puternică, uneori nici nu mai are importanță ce face medicul pentru ca pacientul să se însănătoșească. Poporul german este bolnav sufletește și trebuie să se vindece, despre asta este vorba. Politica nu poate face asta singură, este nevoie de mai mult.

Asta îi era clar Helenei, deși încă regreta pierderea filmului artistic. Era tipic pentru tatăl ei să vadă totul din perspectivă medicală.

Ulterior, la ora de germană, au avut o lecție despre ziare și au primit ca temă pentru acasă să decupeze din prima pagină a unui ziar o știre, să o lipească pe o filă din caiet și în câteva rânduri să explice despre ce era vorba în articol. Cei ai căror părinți aveau un computer conectat la Rețeaua internațională și care primeau știrile prin Elektropost aveau voie să ia știrea de acolo. La lecție au discutat despre ce era o știre, la ce folosea aceasta, ce era un reportaj, ce era un comentariu și prin ce se deosebeau acestea.

De parcă profesorul Wolters ar fi vrut asta, exact în acea săptămână s-au întâmplat foarte multe lucruri. Reichstagul a ars, la Berlin domnea o agitație extremă și fusese arestat presupusul incendiator.

La radio