întregi din ceea ce fuseseră cândva străzi cu locuinţe, reduse la nişte grămezi de moloz care ardeau mocnit. Părea că Londra fusese incinerată, bucată cu bucată.

Când trenul a ajuns în dreptul primului cimitir, Ollie a văzut sute de morminte noi presărate pe toată pajiştea îngrijită de altădată, dar şi zeci de gropi proaspăt săpate pentru victimele care aşteptau să fie îngropate, ori ca măsură de prevedere pentru o nouă noapte de bombardamente. Şiruri de sicrie din lemn de pin stăteau rezemate de zidul morgii, ca o macabră linie de producţie. Şi tocmai când Ollie se simţea anesteziat în faţa acestei orori, le-a văzut. Micile sicrie.

A avut atunci senzaţia că rămâne fără aer.

— Aşa ceva n-ar trebui să se-ntâmple, a şoptit pentru sine.

Copiii nu trebuiau să piară înaintea părinţilor. Războaiele nu trebuiau să se poarte în oraşe. La şcoală învăţase că luptele au loc pe câmpul de bătălie. Gettysburg19. Frontul de vest. Gallipoli20. Bătălia de pe Somme21. Era convins că în tranşeele pline de noroi fuseseră adevărate băi de sânge. Nu erau oare acelea regulile războiului? Erau, dar nu şi în cazul naziştilor. Luftwaffe adusese războiul în mijlocul oraşelor, fără să ţină seama de uciderea civililor nevinovaţi, printre care şi copii. Ollie a privit cum cimitirul dispare în depărtare, întrebându-se dacă în Marea Britanie erau destui copaci pentru atâtea sicrie.

19. Localitate din Pennsylvania unde s-au purtat lupte în timpul războiului civil american (1863).

20. Peninsulă din Turcia unde a avut loc o mare victorie otomană în timpul Primului Război Mondial (1915–1916).

21. Una dintre cele mai lungi şi mai sângeroase confruntări din Primul Război Mondial, cu mai mult de un milion de morţi în ambele tabere (1916).

Un scâncet de copil. S-a întors şi, două rânduri de scaune mai în spate, a văzut o mamă care se străduia să-şi liniştească fetiţa de vreo cinci, şase ani. Femeia o mângâia pe obraji şi încerca în toate chipurile să-i abată atenţia de la priveliştea îngrozitoare de afară.

— Tata n-a păţit nimic... războiul o să se termine repede.

Femeia repeta cuvintele întruna, de parcă erau nişte formule magice. Fetiţa se tânguia însă şi mai tare. Mama n-a mai rezistat şi a început şi ea să plângă.

Ollie a deschis valiza şi a scos dinăuntru singurul lui obiect curat – un ciorap, perechea celui cu care îşi oblojise rana de la cap. S-a sculat în picioare, l-a făcut ghem şi s-a dus spre rândurile din spate. Femeia şi fetiţa au ridicat privirile, amândouă cu feţele pline de lacrimi.

— Păcat că n-am o batistă, a spus Ollie şi i-a întins ciorapul femeii.

Femeia l-a luat şi a şters uşor obrajii fetiţei. Ollie s-a întors la locul său şi a închis geamul, în încercarea de a ţine la distanţă moartea şi prăpădul. Tot restul drumului a stat cu fruntea îngropată în palme.

Străzile Londrei erau pline de voluntari care înlăturau molozul. Spre surprinderea lui Ollie, multe prăvălii erau deschise. Avea să afle curând că Luftwaffe bombardase oraşul paisprezece nopţi la rând şi că mulţi londonezi îşi petreceau acum nopţile în adăposturile subterane. Ollie era mişcat de curajul locuitorilor care îşi vedeau mai departe de vieţile lor, în ciuda ofensivei aeriene ordonate de Hitler.

Întrebând în dreapta şi în stânga, a reuşit să găsească biroul lui Charles Sweeny. După câte se părea, domnul Sweeny era un adevărat personaj monden şi un om de afaceri admirat. Cu puţin înainte de ora cinci, Ollie a intrat într-o clădire mare de birouri aflată chiar în inima Londrei, care avusese norocul să fie cruţată de bombe. A urcat până la ultimul etaj, unde a fost întâmpinat de o secretară grizonantă care se grăbea să plece.

— Mă numesc Ollie Evans, s-a prezentat el, arătându-i femeii cartea de vizită pe care i-o dăduse Bishop. Bish ... ăăă, adică domnul Bishop... mi-a spus să vorbesc cu domnul Sweeny în legătură cu înrolarea mea în forţele aeriene regale.

Femeia a clătinat din cap.

— Domnul Sweeny nu este în oraş, a spus ea şi a zvârlit la coş nişte foi. Şi tocmai plecam!

Ollie s-a uitat cum secretara încuie biroul şi aruncă cheile în geantă.

— Vă rog, am venit tocmai din Statele Unite.

— Vino mâine!

Sirena a început să sune. Femeia a făcut un pas înapoi.

— Vin încoace.

Lui Ollie i s-a zburlit părul pe ceafă.

— În cât timp?

— Cincisprezece, poate douăzeci de minute. Sirena ne anunţă că au fost zărite deasupra Canalului Mânecii.

Secretara şi-a aruncat haina pe umeri, şi-a agăţat geanta pe umăr şi a dat să plece.

— Vă rog! a strigat Ollie după ea. N-am unde să mă duc!

— Mâine!

— Dar poate că nu va mai fi un mâine!

— Numele.

— Ollie.

Sirena urla.

— Numele tău de familie!

A vârât o cheie în încuietoarea fişetului şi l-a deschis.

— Evans.

A căutat printr-un sertar.

— Nu găsesc.

— Sunteţi sigură?

Femeia a frunzărit şi alte dosare. S-a oprit:

— Oliver?

— Da.

Atunci secretara a scos un plic şi a împins sertarul cu zgomot. I-a întins plicul lui Ollie.

— Mâine dimineaţă iei trenul până la Church Fenton.

A pus iar cheia în geantă.

— Te sfătuiesc, domnule Evans, să cauţi un adăpost.

S-a întors şi a plecat, însoţită ca de un ecou de zgomotul tocurilor pe pardoseala holului.

Ollie a fugit după ea pe scări.

— Unde să mă duc?

— Ia-te după oameni!

Ajuns în stradă, Ollie a pierdut-o din ochi pe femeie într-un grup de trecători care fugeau pe trotuar, dar a reuşit să găsească adăpostul antiaerian dintr-o staţie de metrou. Cu