de plicticos, dar supraviețuirea mea depinde de mașinăriile astea, așa că trebuia să o fac. Nu e suficient doar să presupun că o explozie nu a produs nicio pagubă pe termen lung.

Întâi am făcut testele cele mai importante. Numărul unu era integritatea prelatei habitatului. Eram destul de sigur că era în stare bună, fiindcă înainte să mă întorc în habitat petrecusem câteva ore dormind în rover, iar presiunea era în continuare bună. Calculatorul nu raportase nicio modificare de presiune în tot acel timp, cu excepția unei fluctuații minore din cauza temperaturii.

Apoi am verificat oxigenatorul. Dacă încetează să funcționeze și nu-l pot repara, sunt un om mort. Nu avea probleme.

Apoi regulatorul atmosferic. Din nou, nicio problemă.

Unitatea pentru încălzire, sistemul acumulatorului principal, rezervoarele de stocare a oxigenului și azotului, recuperatorul de apă, toate cele trei sasuri, sistemele de iluminat, calculatorul principal… am continuat fără întrerupere, simțindu-mă din ce în ce mai bine pe măsură ce toate sistemele se dovedeau a funcționa fără probleme.

Jos pălăria pentru NASA. Nu glumesc când fabrică chestiile astea.

Apoi a venit partea grea… verificarea solului. Am luat câteva mostre din tot habitatul (ți-amintești, acum toată podeaua e acoperită cu pământ) și am făcut niște preparate pe lamelă.

Am pus o lamă la microscop cu mâini tremurânde și am deschis imaginea pe ecran. Acolo erau! Bacterii sănătoase, active, făcându-și treaba. Se pare că, până la urmă, n-o să mor de foame în ziua solară 400. M-am trântit pe un scaun, iar respirația mi-a revenit la normal.

Apoi m-am apucat să curăț mizeria. Și am avut o grămadă de timp să mă gândesc la ce se întâmplase.

Așadar, ce s-a întâmplat? Ei bine, am o teorie.

Conform computerului principal, în timpul exploziei presiunea internă a crescut la 1,4 atmosfere, iar temperatura a sărit la 15°C în mai puțin de o secundă. Dar presiunea a revenit rapid la o atmosferă. Acest lucru ar fi fost ceva firesc dacă regulatorul atmosferic ar fi fost pornit, dar îi tăiasem alimentarea.

După aceea, temperatura a rămas un timp la 15°C, astfel că orice dilatare termică ar fi trebuit să se manifeste în continuare. Dar presiunea a scăzut din nou, deci unde s-a dus presiunea suplimentară? Creșterea temperaturii cu păstrarea aceluiași număr de atomi în interior ar fi trebuit să ducă la creșterea permanentă a presiunii. Dar nu s-a întâmplat așa.

Mi-am dat seama repede unde era răspunsul. Hidrogenul (singurul disponibil pentru ardere) s-a combinat cu oxigenul (de unde și combustia) și a devenit apă. Apa este de o mie de ori mai densă decât gazul. Deci temperatura a dus la creșterea presiunii, iar transformarea hidrogenului și a oxigenului în apă a scăzut-o la loc.

Întrebarea de un milion de dolari e: de unde naiba a venit oxigenul? Întregul plan era să reduc oxigenul și să împiedic explozia. Și a mers o vreme, înainte de deflagrație.

Cred că am răspunsul. Ține de cât mi-a clocit mintea. Îți amintești că m-am hotărât să nu port costumul spațial? Decizia asta aproape că m-a costat viața.

Rezervorul medical de O2 amestecă oxigen pur cu aerul înconjurător, apoi ți-l trimite printr-o mască. Masca îți rămâne pe față cu ajutorul unei bentițe de cauciuc trecute pe după ceafă. Nu e o etanșare perfectă.

Știu la ce te gândești. Prin mască se pierdea oxigen. Dar nu. Inspiram oxigenul. Inhalând, am produs o etanșare aproape perfectă a măștii, care mi s-a lipit de față.

Problema a fost expirația. Știi cât oxigen absorbi din aer când respiri normal? Nici eu nu știu, dar nu e sută la sută. De fiecare dată când expiram, adăugam niște oxigen în sistem.

Doar că pur și simplu nu mi-am dat seama. Dar ar fi trebuit. Dacă plămânii ar păstra tot oxigenul, resuscitarea gură la gură n-ar funcționa. Sunt așa un idiot că nu m-am gândit! Și idioțenia asta aproape că mi-a fost fatală!

Va trebui să fiu mai atent.

E bine că am ars o mare parte din hidrogen înainte de explozie. Altminteri, ăsta ar fi fost sfârșitul. Așa cum stau lucrurile, explozia n-a fost suficient de puternică încât habitatul să plesnească. Totuși, a fost suficient de puternică, încât aproape că mi-a spart timpanele.

Totul a-nceput cu faptul că am descoperit un deficit de 60 de litri în producția de apă. După o ardere deliberată și o explozie neașteptată, am revenit pe cursul cel bun. Recuperatorul de apă și-a făcut treaba azi-noapte și a scos din aer 50 de litri de apă proaspăt creată. Se află în costumul spațial al lui Lewis, căruia de-acum înainte o să-i spun „cisterna”, pentru că sună mai mișto. Ceilalți 10 litri de apă au fost absorbiți de solul uscat.

O grămadă de muncă fizică astăzi. Merit o masă întreagă. Și, pentru a sărbători prima mea noapte petrecută din nou în habitat, o să mă relaxez cu ceva seriale căcăcioase din secolul al XX-lea, grație comandantului Lewis.

The Dukes of Hazzard{8}, hm? Hai să-ncercăm.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 42

Azi am dormit până târziu. Am meritat-o. După patru nopți de somn chinuit în rover, cușeta mea mi s-a părut cel mai moale și mai frumos pat din puf care a existat vreodată.

În cele din urmă, mi-am dat fundul jos din pat și am făcut ceva curățenie post-explozie.

Azi am mutat cartofii înapoi. Și chiar la timp. Înmuguresc. Arată sănătoși și mulțumiți. Asta nu e nici chimie, nici medicină, nici bacteriologie, nici analiza nutriției, nici dinamica exploziilor sau alte rahaturi pe care le-am făcut în ultima vreme. Asta e botanică. Sunt sigur că pot măcar să cresc niște plante fără să o dau în bară.

Corect?

Știi care e partea nasoală? Am făcut doar 130 de litri de apă. Mai am de făcut alți 470. Ai zice că, după ce aproape că m-am sinucis de două ori, o să încetez să mă mai joc cu hidrazina. Dar nu. O să reduc hidrazina și o să ard hidrogen în habitat la fiecare zece ore, vreme de încă zece zile.