spună The Times dacă ar fi avut curaj. Nu a spus-o. Cealaltă variantă era să se spună ceva de genul: nu mai putem continua la nesfârșit să exploatăm lumea, trebuie să le facem dreptate indienilor, chinezilor și tuturor celorlalți, şi de vreme ce nivelul nostru de trai este în mod artificial ridicat și procesul de adaptare va fi cu siguranță dureros și dificil, trebuie să fim gata să scădem deocamdată acest nivel de trai. Iar pentru că unele influențe puternice vor căuta să-l împiedice pe cel oprimat să-și obțină drepturile, trebuie să ne înarmăm în vederea apropiatului război civil internațional, în loc să ne agităm pur și simplu pentru salarii mai mari și reducerea timpului de lucru. Asta ar fi spus, de pildă, Daily Herald dacă ar fi avut curajul. Nu veți găsi nicăieri nici ceva de genul acesta afirmat fără echivoc. Pur și simplu nu s-ar putea spune așa ceva în niște ziare nevoite să trăiască din vânzări și din reclamele la bunuri de consum.

 

„Toată propaganda e minciună”

Din „Jurnal din timpul războiului”*, 3 iulie 1941

Toată propaganda e minciună, chiar și atunci când spui adevărul. Nu cred că asta contează atâta timp cât știi ce faci și de ce.

 

* În Jurnale, traducere şi note de Vali Florescu, ed. cit., p. 396 (n. ed.).

 

„Toată lumea consideră că atrocitățile dușmanului sunt reale și nimeni nu le crede pe cele comise de propria tabără”

Din „Looking Back on the Spanish War” (1943)

Nu prea am probe directe în legătură cu atrocitățile din timpul Războiului Civil din Spania. Știu că o parte au fost comise de republicani şi mult mai multe (acestea continuă încă) de fasciști. Însă ceea ce m-a impresionat în acel moment și mereu începând de atunci este că oamenii cred sau nu cred că s-au comis atrocități exclusiv din motive de predilecție politică. Toată lumea consideră că atrocitățile dușmanului sunt reale și nimeni nu le crede pe cele comise de propria tabără, fără măcar să-și bată capul să examineze dovezile. Nu demult am întocmit un tabel cu atrocități comise începând din 1918 până la momentul actual; nu a fost an în care să nu se comită atrocități într-un loc sau altul și nici o situație în care stânga și dreapta să fi dat simultan crezare acelorași relatări. Şi mai ciudat este că în orice moment situația se poate inversa și povestea unei atrocități până mai ieri dovedite fără drept de apel poate deveni o minciună ridicolă, pentru simplul motiv că s-a schimbat peisajul politic.

În războiul actual ne aflăm într-o situație ciudată: „campania atrocităților” s-a purtat la noi în mare parte înainte de izbucnirea războiului, în principal de către cei de stânga, oamenii care de obicei se mândresc cu faptul că nu cred chiar orice. În aceeași perioadă, dreapta, care a tot vânturat atrocități în 1914-1918, se uita la Germania nazistă și refuza categoric să vadă ceva rău la ea. Apoi, imediat ce a izbucnit războiul, pronaziștii de ieri erau cei care repetau poveștile de groază, în timp ce antinaziștii s-au trezit deodată îndoindu-se de însăși existența Gestapoului. Iar acesta nu a fost doar rezultatul Pactului Ribbentrop-Molotov. S-a întâmplat parțial și pentru că înainte de război cei de stânga crezuseră fără nici un temei că Marea Britanie și Germania nu se vor lupta niciodată și că puteau așadar să fie antigermani și antibritanici în același timp; și parțial pentru că propaganda de război oficială, cu ipocrizia și aroganța ei dezgustătoare, tinde mereu să-i facă pe oamenii cu scaun la cap să simtă compasiune pentru inamic. Parte din prețul pe care l-am plătit pentru minciunile sistematice din 1914-1918 a fost reacția progermană exagerată ce a urmat. În anii 1918-1933, în cercurile de stânga erai huiduit dacă sugerai că Germania a fost și ea măcar puțin responsabilă pentru război. În toate denunțările de la Versailles pe care le-am ascultat în acei ani, nu cred că am auzit nici o singură dată ca întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi câștigat Germania?” să fie măcar rostită, darămite discutată. La fel și cu atrocitățile. Se consideră că adevărul devine neadevăr când îl spune inamicul tău. Am observat recent că acei oameni care înghițeau orice poveste de groază despre japonezi la Nanjing în 1937 refuzau să creadă exact aceleași povești despre Hong Kong în 1942. Exista chiar o tendință de a considera că atrocitățile de la Nanjing deveniseră, ca să zic așa, retrospectiv neadevărate pentru că guvernul britanic atrăgea acum atenția asupra lor.

Dar, din nefericire, adevărul despre atrocități e cu mult mai îngrozitor decât minciunile care se spun, transformate în propagandă. Adevărul este că s-au întâmplat. Aspectul invocat adesea ca motiv de scepticism – că aceleași povești de groază ies la iveală în toate războaiele – nu face decât să crească probabilitatea ca aceste povești să fie adevărate. Evident, pentru mulți sunt niște fantezii, iar războiul oferă ocazia de a le pune în practică. De asemenea, cu toate că nu mai este la modă să spui asta, este incontestabil că aceia pe care i-am putea numi în mare „albii” comit atrocități cu mult mai numeroase și mai grave decât „roșiii”. Nu există nici cea mai mică îndoială, de pildă, cu privire