la felul cum s-au purtat japonezii în China. Și nu există multe dubii nici în legătură cu lunga poveste a comportamentului revoltător al fasciștilor în ultimii zece ani în Europa. Numărul mărturiilor este uriaș, şi o bună parte din ele au ca surse presa și radioul germane. Lucrurile acestea chiar s-au întâmplat, asta este ceea ce nu trebuie să pierdem din vedere. S-au întâmplat chiar dacă lordul Halifax a zis că nu s-au întâmplat. Violurile și măcelurile din orașele chineze, torturile din celulele Gestapoului, bătrânii profesori universitari evrei aruncați în haznale, mitralierea refugiaților pe drumurile din Spania – toate acestea s-au întâmplat; și nu s-au întâmplat într-o măsură mai mică pentru că Daily Telegraph a aflat brusc despre ele cu cinci ani prea târziu.

 

„În Spania, pentru prima dată, am văzut articole în ziare ce nu aveau nici o legătură cu faptele”

Din „Looking Back on the Spanish War” (1943)

Lupta pentru putere dintre partidele republicane spaniole este un lucru trist și îndepărtat pe care nu doresc să-l reiau acum. Îl pomenesc doar ca să spun asta: să nu credeți nimic sau aproape nimic din ceea ce citiți că declară Guvernul despre afacerile interne. Indiferent de sursă, totul e doar propagandă de partid – adică minciuni. Adevărul în sens larg despre război este destul de simplu. Burghezia spaniolă și-a dat seama că este o ocazie să zdrobească mișcarea muncitorească și a profitat de ea, ajutată de naziști și de forțele reacționare din toată lumea. E îndoielnic că se va stabili vreodată clar mai mult decât atât.

Îmi amintesc că i-am spus cândva lui Arthur Koestler: „Istoria s-a oprit în 1936”, la care el a dat aprobator din cap, înțelegând imediat la ce mă refer. Amândoi ne gândeam la totalitarism în general, dar mai ales la Războiul Civil din Spania. Încă de la o vârstă fragedă observasem că nici un eveniment nu este relatat corect în ziare, dar în Spania, pentru prima dată, am văzut articole în ziare ce nu aveau nici o legătură cu faptele, nici măcar legătura pe care o presupune de obicei minciuna. Am văzut că se vorbea despre mari bătălii în locuri unde nu luptase nimeni și nu se pomenea nici un cuvințel despre locuri în care fuseseră uciși sute de oameni. Am văzut cum trupe care luptaseră cu mult curaj erau acuzate de lașitate și de trădare, iar soldați ce nu văzuseră vreun glonț erau declarați eroi ai unor victorii închipuite; iar la Londra am văzut ziare care vindeau gogoșile astea și intelectuali entuziaști care construiau suprastructuri emoționale pe evenimente ce nu se petrecuseră niciodată. Am văzut, de fapt, cum istoria era scrisă nu precizând ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce ar fi trebuit să se întâmple conform diferitor „linii de partid”. Și totuși, într-un anumit sens, oricât de oribil era lucrul acesta, nu conta. Erau doar aspecte secundare – și anume lupta pentru putere dintre Comintern și partidele de stânga spaniole și eforturile Guvernului rus de a împiedica o revoluție în Spania. Însă imaginea de ansamblu a războiului pe care o prezenta lumii Guvernul spaniol nu era neveridică. Principalele probleme erau cele precizate de acesta. Dar cum puteau fasciștii și susținătorii lor să se apropie de adevăr măcar atât? Cum puteau ei să menționeze adevăratele lor scopuri? Versiunea lor despre război era născocire curată, iar în acele împrejurări nu s-ar fi putut altfel.

Singura linie de propagandă pe care o puteau folosi naziștii și fasciștii era să se înfățișeze drept patrioți creștini care salvează Spania de o dictatură rusă. Asta însemna să pretindă că viața în Spania Guvernului nu era decât un lung masacru (vezi Catholic Herald sau Daily Mail – dar acestea erau nimic pe lângă presa fascistă de pe continent) și să exagereze extrem de mult dimensiunile intervenției rușilor. Din uriașa piramidă de minciuni pe care a construit-o presa catolică și reacționară din întreaga lume, voi extrage o singură idee: prezența în Spania a armatei ruse. Toți susținătorii sinceri ai lui Franco au crezut asta; forțele sale erau estimate la jumătate de milion de oameni. Ei bine, nu a fost nici o armată rusă în Spania. O fi fost o mână de aviatori și tehnicieni, cel mult câteva sute, dar nu o armată. Martori au fost câteva mii de străini care au luptat în Spania, ca să nu mai zic de milioanele de spanioli. Însă mărturia lor nu i-a impresionat deloc pe propagandiștii lui Franco, dintre care nici unul nu pusese piciorul în Spania Guvernului. Totodată, oamenii aceștia nu voiau nici în ruptul capului să recunoască realitatea unei intervenții a germanilor sau italienilor, deși chiar în același timp presa germană și cea italiană se lăudau în gura mare cu faptele vitejești ale „legionarilor” lor. Am ales să menționez un singur aspect, dar de fapt întreaga propagandă fascistă privind războiul era la acest nivel.

Genul ăsta de lucruri mă sperie, pentru că îmi dau adesea senzaţia că însuși conceptul de adevăr obiectiv dispare treptat din lume. La urma urmei, sunt șanse ca minciunile acestea sau unele similare să devină istorie. Cum se va scrie istoria Războiului din Spania? Dacă Franco rămâne la putere, cărțile de istorie vor fi scrise de cei desemnați de el, iar (ca să rămân la ideea pe care am ales-o) acea armată rusă care nici nu a existat va deveni fapt istoric și elevii vor învăța despre asta vreme de generații de-acum înainte. Dar să presupunem că fascismul va fi până la urmă înfrânt și în Spania va fi restabilit cine știe ce guvern democratic în viitorul cât de cât apropiat; chiar și atunci, cum se va scrie istoria războiului? Ce fel de documente va fi lăsat Franco în urmă? Să presupunem chiar că documentele păstrate de tabăra Guvernului vor