putea fi recuperate – chiar și așa, cum se va scrie o istorie adevărată a războiului? Căci, după cum am arătat deja, și Guvernul mințea de înghețau apele. Din punctul de vedere antifascist, s-ar putea scrie o istorie a războiului în linii mari conformă cu realitatea, însă ar fi o istorie partizană, pe care nu te-ai putea bizui în ceea ce privește detaliile. Și totuși, până la urmă, se va scrie o istorie, iar după ce vor muri cei care chiar își amintesc războiul, ea va fi universal acceptată. Astfel, practic, minciuna va deveni adevăr.

 

„Specifică epocii noastre este renunțarea la ideea că istoria s-ar putea scrie conform cu realitatea”

Din „Looking Back on the Spanish War” (1943)

Știu că este la modă să spui că, oricum, în cea mai mare parte, analele istorice nu sunt decât minciuni. Eu sunt dispus să cred că istoria e în cea mai mare parte inexactă și părtinitoare, dar specifică epocii noastre este renunțarea la ideea că istoria s-ar putea scrie conform cu realitatea. În trecut oamenii mințeau cu bună-știință sau, fără să-și dea seama, prezentau într-o lumină pozitivă ceea ce scriau ori se străduiau să caute adevărul, conștienți că fac probabil multe greșeli; dar de fiecare dată credeau că „faptele” există și că pot, într-o anumită măsură, să fie descoperite. Iar în practică exista întotdeauna un număr mare de fapte asupra cărora aproape toată lumea ar fi fost de acord. Dacă veți căuta istoria ultimului război în, de pildă, Encyclopaedia Britannica, veți descoperi că mare parte din materiale sunt preluate din surse germane. Un istoric britanic și unul german nu ar fi deloc de aceeași părere vizavi de multe lucruri, chiar și dintre cele fundamentale, dar tot ar rămâne acele fapte, să zicem, neutre în legătură cu care nici unul nu l-ar contesta în mod serios pe celălalt. Tocmai această bază comună a unui acord, implicând că toate ființele umane aparțin aceleiași unice specii animale, o distruge totalitarismul. Teoria nazistă chiar neagă în mod explicit că „adevărul” există. De pildă, nu există „știință”, ci doar „știință germană”, „știință evreiască” etc. Obiectivul implicit al unei asemenea linii de gândire este o lume de coșmar în care Conducătorul sau vreo clică dominantă să controleze nu doar viitorul, ci și trecutul. Dacă acest Conducător spune despre cutare sau cutare eveniment „Asta nu s-a întâmplat”, ei bine, nu s-a întâmplat. Dacă spune că 2 + 2 = 5, ei bine, 2 + 2 = 5. Această perspectivă mă sperie mult mai mult decât niște bombe – iar după experiențele noastre din ultimii câțiva ani astea nu sunt vorbe goale.

Dar o fi oare copilăresc sau morbid să ne îngrozim singuri imaginându-ne un viitor totalitar? Înainte de a desființa ideea de lume totalitară pe motiv că este un coșmar care nu poate deveni realitate, amintiți-vă că în 1925 lumea de astăzi ar fi părut un coșmar ce nu putea deveni realitate. De această lume fantasmagorică, în care negrul poate fi mâine alb și starea vremii de ieri poate fi modificată prin decret, nu ne apără în realitate decât două lucruri. Unul este că, oricât ai nega adevărul, acesta continuă să existe, ca să zic așa, fără știrea ta, prin urmare nu îl poți profana în moduri care să afecteze eficiența militară. Celălalt este că, atât timp cât unele zone ale globului rămân necucerite, se poate păstra vie tradiția liberală. Dacă lăsăm fascismul sau poate chiar o combinație a mai multor tipuri de fascism să cucerească întreaga lume, aceste două condiții nu vor mai exista. Noi, în Anglia, subestimăm acest pericol, pentru că tradițiile și securitatea noastră din trecut ne fac să credem în mod sentimental că până la urmă totul se termină cu bine și lucrul de care te temi cel mai mult nu se întâmplă niciodată cu adevărat. Hrănindu-ne sute de ani cu o literatură în care Binele învinge invariabil în ultimul capitol, credem aproape instinctiv că întotdeauna, pe termen lung, Răul se înfrânge singur. Pacifismul, de pildă, se bazează în mare parte pe această convingere. Dacă nu opui rezistență răului, acesta se va autodistruge cumva. Dar de ce ar face-o? Ce dovezi sunt că se întâmplă așa?

 

„Transformând ascultarea transmisiunilor radio ale Aliaților într-o infracțiune, germanii s-au asigurat că aceste transmisiuni vor fi acceptate drept adevărate”

Dintr-o recenzie la Voices in the Darkness: The Story of the European Radio War de Tangye Lean*Tribune, 30 aprilie 1943

Oricine are de făcut propagandă în țări „prietene” invidiază probabil BBC European Service. Pentru acesta este floare la ureche! Oamenii care trăiesc sub ocupație străină sunt inevitabil avizi de știri, iar transformând ascultarea transmisiunilor radio ale Aliaților într-o infracțiune, germanii s-au asigurat că aceste transmisiuni vor fi acceptate drept adevărate. Totuși, aici se sfârșește avantajul de care se bucură BBC European Service. Dacă este ascultat, este și crezut, poate nu și în Germania; mai greu e să fie ascultat și, în plus, să știe ce să spună. În mare, interesanta carte a domnului Tangye Lean cam la asta se referă.

În primul rând, sunt obstacolele fizice și mecanice. Nu e niciodată ușor să prinzi un post străin dacă nu ai un aparat de radio destul de bun, iar fiecare emisiune ostilă se luptă cu dezavantajul enorm că ora și lungimea de undă pe care se transmite nu pot fi anunțate în presă. Chiar și în Anglia, unde nu există nici un fel de interdicție vizând posturile de radio, puțini oameni au auzit vreodată de posturile germane „ale libertății” precum New British