și Workers’ Challenge. Mai e și bruiajul, şi mai presus de toate este Gestapoul. În toată Europa nenumărați oameni au fost închiși sau trimiși în lagăre de concentrare, iar unii chiar executați, pentru simplul fapt că au ascultat BBC. În țări în care supravegherea este strictă, nu poți asculta în siguranță decât la căști, pe care poate nu ai de unde să ţi le procuri, și, oricum, numărul aparatelor de radio funcționale e probabil în scădere din cauză că nu se găsesc piese de schimb. La rândul lor, aceste dificultăți practice duc la marea întrebare „Ce poți spune fără riscuri?”, la care nu se poate da răspuns decât parțial. Dacă ascultătorii tăi probabili trebuie să-și riște viața ca să te urmărească și sunt nevoiți să asculte radioul, de pildă, la miezul nopții prin cine știe ce șopron unde trage curentul sau cu căștile pe urechi, pitiți sub așternuturi, mai are sens să încerci să faci propagandă sau trebuie să presupui că nu merită să transmiţi decât știri „serioase”? Sau merită să faci propagandă vădit provocatoare în rândul unor oameni pe care nu îi poți ajuta la nivel militar? Sau e mai bine, din punct de vedere propagandistic, să spui adevărul ori să răspândești zvonuri derutante și să promiți orice oricui? Atunci când te adresezi inamicului, nu populațiilor ocupate, întrebarea de bază este întotdeauna dacă să induci în eroare ori să ameninți. Și radiourile britanice, și cele germane au oscilat între cele două tactici. În ceea ce privește acuratețea știrilor, BBC s-ar putea compara cu orice radio care nu este neutru. În privința altor aspecte discutabile, politica sa este de obicei una de compromis, uneori cel mai nefericit compromis, dar nu există nici o îndoială asupra faptului că ceea ce se difuzează în Europa e la un nivel intelectual superior față de ceea ce se transmite către orice altă parte a lumii. BBC transmite acum în peste 30 de limbi europene și în aproape 50 de limbi în total – o treabă complexă, dacă vă amintiți că, în ceea ce privește Marea Britanie, toată povestea asta cu propaganda posturilor de radio străine a trebuit să fie improvizată începând din 1938.

Probabil cea mai utilă secțiune a cărții scrise de domnul Tangye Lean este o analiză atentă a campaniei radiodifuzate de germani în timpul Bătăliei pentru Franța. Se pare că aceștia se pricepeau foarte bine să amestece adevăruri cu neadevăruri, difuzând știri exacte cu privire la evenimente militare, dar, în același timp, răspândind și zvonuri exagerate menite să stârnească panică. Radioul francez pare să nu fi spus adevărul în nici un moment al bătăliei, iar mare parte din timp nu a transmis deloc știri. În perioada războiului ciudat a luptat împotriva propagandei germane mai ales bruind-o, o metodă neadecvată, pentru că ori nu funcționează, ori, dacă merge, lasă impresia că se ascunde ceva. În aceeași perioadă germanii subminaseră moralul armatei franceze prin programe radio inteligente care le ofereau trupelor plictisite puțină distracție și, totodată, stârneau invidia englezilor și francezilor și profitau de atractivitatea demagogică a Pactului Ribbentrop-Molotov. Când stațiile de emisie ale francezilor au căzut în mâinile germanilor, aceștia aveau deja pregătite de mult programe de propagandă și muzică – un detaliu de organizare de care ar trebui să țină seama orice armată invadatoare.

Bătălia pentru Franța a decurs atât de bine din punct de vedere militar pentru germani, încât, atunci când citim cartea domnului Tangye Lean, putem fi înclinați să supraestimăm rolul pe care l-a jucat radioul în victoria lor. O întrebare pe care domnul Tangye Lean o pune în treacăt, dar despre care nu discută în detaliu este dacă propaganda poate vreodată să realizeze ceva de una singură sau nu face decât să accelereze procesele ce sunt deja în curs de desfășurare. Probabil că se aplică a doua variantă, parțial pentru că radioul însuși are efectul neașteptat de a transforma războiul într-o afacere mai cinstită decât era înainte. Cu excepția unei țări ca Japonia, izolată pentru că se află foarte departe și oamenii nu au radiouri pe unde scurte, veștile proaste sunt foarte greu de ascuns, iar dacă cineva este cât de cât cinstit la el în țară, e greu să-i toarne inamicului minciuni foarte gogonate. Din când în când, o minciună spusă la țanc (trupele rusești care au trecut prin Anglia în 1914 și ordinul guvernului german de a ucide toți câinii în iunie 1940 sunt două exemple) poate produce un efect semnificativ, dar în general propaganda nu poate lupta împotriva faptelor, deși poate să le prezinte într-o anumită lumină și să le distorsioneze. Evident, nu merită ca, pe termen lung, să zici una și să faci alta, lucru demonstrat de eșecul Noii Ordini germane, ca să nu dau exemple mai apropiate de casă.

 

* Edward Tangye Lean (1911-1974), fratele mai mic al regizorului de film David Lean, fondatorul grupului The Inklings de la Oxford (printre ai cărui membri se numărau și Tolkien și C.S. Lewis) și mai târziu director al departamentului de transmisiuni externe de la BBC (n. ed. engl.).

 

„Hitler poate spune că evreii au pornit războiul, iar dacă el scapă cu viață, aceasta va deveni istoria oficială”

Către Noel Willmett 18 mai 1944, scris la mașină

10a Mortimer Crescent

Londra NW 6

 

Dragă domnule Willmett,