Îți mulțumesc pentru scrisoarea dumitale. Întrebi dacă totalitarismul, cultul liderului etc. chiar sunt în creștere și citezi ca exemplu faptul că ele nu par să se dezvolte în această țară și în SUA.

Trebuie să spun că eu cred sau mă tem că la nivel mondial aceste lucruri sunt în creștere. Hitler, fără îndoială, va dispărea în curând, dar asta îi va întări pe (a) Stalin, (b) milionarii anglo-americani și (c) tot fel de führeri meschini de soiul lui de Gaulle. Toate mișcările naționale de pretutindeni, chiar și cele care au apărut sub forma rezistenței față de dominația germană, par să ia forme nedemocratice, să se grupeze în jurul vreunui führer cu puteri supraomenești (Hitler, Stalin, Salazar, Franco, Gandhi, De Valera sunt exemple variate) și să adopte teoria că scopul scuză mijloacele. Pretutindeni lumea pare să se îndrepte în direcția economiilor centralizate care pot fi făcute să „meargă” din punct de vedere economic, dar care nu sunt organizate democratic și tind să instituie un sistem de castă. Asta merge mână în mână cu ororile naționalismului pătimaș și o tendință de a nu crede că există adevăr obiectiv pentru că toate faptele trebuie să fie în ton cu vorbele și profețiile vreunui führer infailibil. Istoria a încetat deja să existe dintr-un anumit punct de vedere, adică nu există o istorie a vremurilor noastre care să fie universal acceptată, iar științele exacte sunt în pericol imediat ce necesitățile de ordin militar nu îi mai obligă pe oameni să fie la înălțime. Hitler poate spune că evreii au pornit războiul, iar dacă el scapă cu viață, aceasta va deveni istoria oficială. El nu poate spune că 2 + 2 = 5, pentru că în domeniul balisticii, să zicem, rezultatul trebuie să fie 4. Dar, dacă se va naște acea lume de care mă tem eu, o lume cu două-trei mari superstate incapabile să se cucerească reciproc, 2 + 2 ar putea face 5 dacă așa ar vrea führerul. Aceasta, din punctul meu de vedere, este direcția în care ne îndreptăm de fapt, deși, bineînțeles, procesul este reversibil.

[...]

Al dumitale, [semnat] Geo. Orwell George Orwell

Din „As I Please” Tribune, 8 decembrie 1944

De ani buni colecționez cu sârguință broșuri și citesc destul de constant literatură politică de toate felurile. Mă surprind tot mai mult – ca și pe alții – duritatea și ticăloșia extraordinare ale controversei politice din vremea noastră. Nu vreau să spun doar că aceste controverse sunt acrimonioase. Așa și trebuie să fie când au teme serioase. Vreau să spun că aproape nimeni nu pare să considere că un adversar merită să se apere sau că adevărul obiectiv contează atât timp cât poți să i-o zici cu vârf și îndesat. Când îmi răsfoiesc colecția de broșuri – conservatoare, comuniste, catolice, troțkiste, pacifiste, anarhiste etc. –, mi se pare că aproape toate au aceeași atmosferă mentală, deși pun accent pe aspecte diferite. Nimeni nu caută adevărul, toată lumea invocă un „caz” fără să țină cont de imparțialitate sau de acuratețe, iar faptele cele mai evidente pot fi ignorate de cei care nu vor să le vadă. Aceleași trucuri propagandistice le găsești cam peste tot. Mi-ar trebui multe pagini numai ca să le clasific aici, așa că nu voi atrage atenția decât asupra unui singur obicei foarte răspândit în controverse – desconsiderarea motivelor adversarului. Aici sintagma-cheie este „în mod obiectiv”.

Ni se spune că nu contează decât acțiunile obiective ale oamenilor și că sentimentele lor subiective nu au nici o importanță. Astfel, pacifiștii, obstrucționând efortul de război, îi ajută „în mod obiectiv” pe naziști; așadar, faptul că ei personal pot fi ostili fascismului este irelevant. Îmi asum vina că și eu am spus asta de mai multe ori. Același argument se aplică și în cazul troțkiștilor. Mulți – mă rog, cel puțin comuniștii – consideră că troțkiștii sunt niște agenți activi și conștienți ai lui Hitler; însă, când arăți numeroasele motive evidente pentru care acest lucru este puțin probabil, se invocă iar povestea cu „în mod obiectiv”. Criticarea Uniunii Sovietice îl ajută pe Hitler; așadar, „troțkismul este fascism”. Iar odată ce s-a stabilit asta, se reiterează de obicei și acuzația de trădare conștientă.

O astfel de abordare nu numai că nu e cinstită, ci implică și consecințe grave. Dacă nu ții cont de motivele oamenilor, devine mult mai greu să le anticipezi acțiunile. Căci uneori până și cel mai nechibzuit om poate pricepe ce rezultate au faptele sale. Iată un exemplu simplist, dar perfect posibil. Un pacifist are un serviciu care îi oferă acces la informații militare importante și este abordat de un agent secret german. În aceste circumstanțe, sentimentele sale subiective chiar sunt relevante. Dacă este pronazist în mod subiectiv, își va vinde țara; dacă nu, nu. Și apar constant situații similare în fond, deși mai puțin spectaculoase.

În opinia mea, un număr mic de pacifiști sunt în sinea lor pronaziști, iar în partidele de stânga extremiste există inevitabil și spioni fasciști. Important este să descoperi care indivizi sunt cinstiți și care nu, iar obișnuitul reproș generalizat nu face decât să îngreuneze acest lucru. Atmosfera de ură în care se desfășoară controversa îi face pe oameni orbi la considerații de acest fel. Recunoașterea faptului că un adversar ar putea fi și cinstit, și inteligent este considerată intolerabilă. Pe moment te simți mult mai satisfăcut să strigi în gura mare că e nebun sau ticălos ori și una, și alta decât să afli cum este el de fapt.