Din cauza acestui mod de gândire, printre altele, previziunile politice au ajuns să fie atât de inexacte în vremurile noastre.

 

„Naționalismul nu trebuie confundat cu patriotismul”

Din „Notes on Nationalism” Polemic, [octombrie] 1945

Prin „naționalism” mă refer în primul rând la obiceiul de a presupune că ființele umane pot fi clasificate la fel ca insectele și că grupuri de milioane sau zeci de milioane de oameni pot fi etichetați cu aplomb drept „buni” sau „răi”. Dar, în al doilea rând – și mult mai important –, mă refer la obiceiul de a te identifica cu o singură națiune sau cu altă unitate, plasând-o dincolo de bine și de rău și nerecunoscând altă datorie în afară de slujirea intereselor acesteia. Naționalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt folosite de obicei într-un mod atât de vag, încât orice definiție poate fi contestată, dar trebuie să se facă distincție între ele, deoarece implică două idei diferite și chiar opuse. Prin „patriotism” eu înțeleg devotamentul față de un loc anume și față de un anumit mod de viață, despre care crezi că sunt cele mai bune din lume, dar fără a dori să le impui și altora. Patriotismul este prin natura sa defensiv, atât din punct de vedere militar, cât și cultural. Naționalismul, în schimb, merge mână în mână cu dorința de putere. Țelul nestrămutat al fiecărui naționalist este să dobândească mai multă putere și mai mult prestigiu, nu pentru sine, ci pentru națiunea sau știu eu ce altă unitate în care a ales să-și dilueze individualitatea.

[...] Naționalismul, în sensul larg în care folosesc eu acest cuvânt, include mișcări și tendințe precum comunismul, catolicismul politic, sionismul, antisemitismul, troțkismul și pacifismul. Nu înseamnă neapărat loialitate față de un guvern sau o țară, cu atât mai puțin față de propria țară, și nici nu este neapărat necesar ca unitățile cu care are de-a face să existe cu adevărat. Pentru a oferi câteva exemple evidente, evreimea, islamul, creștinătatea, proletariatul și rasa albă – toate stârnesc sentimente naționaliste înfocate; dar existența lor poate fi pusă sub semnul întrebării și nici o definiție a vreuneia dintre ele nu este universal acceptată.

[...] Pentru cei care acordă multă importanță politicii contemporane, anumite subiecte au devenit atât de contaminate de considerații privind prestigiul, încât este aproape imposibil să-i abordezi cu argumente raționale. Din sutele de exemple care s-ar putea da, să ne gândim la această întrebare: care dintre cei trei principali aliați, URSS, Marea Britanie și SUA, a contribuit cel mai mult la înfrângerea Germaniei? Teoretic, ar trebui să se poată da un răspuns motivat și, eventual, chiar concludent. Totuși, în practică, nu se pot face calculele necesare, pentru că oricine ar dori să-și bată capul cu o asemenea întrebare ar privi-o inevitabil din punctul de vedere al prestigiului competitiv. Așa că ar opta din capul locului în favoarea Rusiei, a Marii Britanii sau a Americii, după caz, și abia apoi ar începe să caute argumente care ar părea să-i susțină concluziile. Și sunt serii întregi de întrebări similare la care nu poți primi un răspuns corect decât de la cineva căruia nu îi pasă de subiectul discuției și a cărui părere despre acesta oricum probabil nu face doi bani. Acesta e unul dintre motivele remarcabilei lipse de precizie a previziunilor politice și militare în zilele noastre. Este interesant de observat că dintre toți „experții” tuturor școlilor nici măcar unul nu a fost în stare să anticipeze un eveniment atât de probabil precum Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939*. Iar când s-a aflat de Pact, au apărut tot soiul de explicații care se băteau cap în cap și s-au făcut predicții ce s-au dovedit aproape imediat a fi false, fiind bazate în marea lor majoritate nu pe un studiu al probabilităților, ci pe o dorință de a face URSS să pară bună sau rea, puternică ori slabă. Unii comentatori politici sau militari, asemenea astrologilor, pot supraviețui aproape oricărei greșeli pe care o fac, pentru că adepții lor mai devotați nu așteaptă de la ei o apreciere a faptelor, ci stimularea loialităților naționaliste**. Iar judecățile estetice, în special cele literare, sunt adesea corupte în același fel ca și cele politice. Ar fi dificil ca unui naționalist indian să-i placă să citească Kipling sau ca un conservator să-l considere valoros pe Maiakovski și există întotdeauna tentația de a pretinde că orice carte cu a cărei linie nu ești de acord este cu siguranţă o carte proastă din punct de vedere literar. Oamenii cu concepții puternic naționaliste au adesea această atitudine duplicitară fără să fie conștienți că nu sunt corecți.

 

* Câțiva autori de tendință conservatoare, precum Peter Drucker, au prezis că se va încheia o înțelegere între Germania și Rusia, dar se așteptau la o alianță sau o fuzionare propriu-zisă care să fie permanentă. Nici un marxist sau alt autor de stânga ori de altă culoare politică nu a anticipat nici pe departe Pactul.

** Comentatorii militari din presa populară pot fi în mare parte clasificați drept proruși sau antiruși, pro-Blimp sau anti-Blimp. Erori precum convingerea că „Linia Maginot” este inexpugnabilă sau predicția că Rusia va cuceri Germania în trei luni nu le-au afectat reputația, pentru că ei spun mereu ceea ce vrea să audă publicul lor. Cei doi analiști militari preferați de intelighenție sunt căpitanul Liddell Hart și general-maiorul Fuller, primul susținând