că apărarea este mai puternică decât atacul, iar al doilea că atacul e mai puternic decât apărarea. Această contradicție nu i-a împiedicat să fie acceptați amândoi de același public ca voci cu autoritate. Motivul secret pentru care sunt în vogă în cercurile de stânga este că amândoi sunt în conflict cu Ministerul de Război.

 

„Indiferența față de realitate”

Din „Notes on Nationalism” Polemic, [octombrie] 1945

Indiferența față de realitate. Toți naționaliștii au puterea de a nu vedea asemănări între serii de fapte similare. Un tory britanic va apăra independența în Europa și i se va opune în India fără să considere că este inconsecvent. Se presupune că acțiunile sunt bune sau rele nu în sine, ci în funcție de cine anume le face, și aproape că nu există faptă revoltătoare – tortura, folosirea ostaticilor, munca forțată, deportările în masă, încarcerarea fără judecată, falsurile, asasinatul, bombardarea civililor – care să nu își schimbe nuanța morală atunci când este comisă de „ai noștri”. Cotidianul liberal News Chronicle a tipărit, ca exemplu de barbarie șocantă, niște fotografii ale unor ruși spânzurați de germani, pentru ca apoi, peste un an sau doi, să publice cu o simpatie aprobatoare imagini aproape identice ale unor germani spânzurați de ruși*. La fel și cu evenimentele istorice. Istoria este privită în mare parte dintr-un punct de vedere naționalist, iar lucruri precum Inchiziția, torturile din Camera Înstelată, faptele vitejești ale corsarilor englezi (precum sir Francis Drake, căruia îi plăcea să înece prizonieri spanioli), Teroarea iacobină, eroii Răscoalei Șipailor care au executat cu tunurile sute de indieni ori soldații lui Cromwell care au mutilat cu briciul fața femeilor irlandeze devin neutre din punct de vedere moral sau chiar meritorii când se consideră că au fost comise pentru o cauză „dreaptă”. Dacă analizăm ultimul sfert de secol, descoperim că nu a fost an în care să nu se raporteze atrocități comise undeva în lume; și totuși, în nici unul dintre cazuri aceste atrocități – din Spania, Rusia, China, Ungaria, Mexic, Amritsar, Smirna – nu au fost crezute și dezaprobate de intelighenția engleză în ansamblul ei. Era dinainte stabilit în funcție de înclinațiile politice dacă asemenea fapte erau condamnabile sau chiar dacă au avut loc.

Naționalistul nu numai că nu dezaprobă atrocități comise de ai lui, ci are și o capacitate remarcabilă de a nu auzi măcar de ele. Șase ani admiratorii englezi ai lui Hitler au reușit să nu afle de existența lagărelor de la Dachau și Buchenwald. Iar cei care țipă acum cel mai tare denunțând lagărele de concentrare germane adesea habar nu au ori sunt doar vag conștienți de faptul că există lagăre de concentrare și în Rusia. Majoritatea rusofililor englezi nu au acordat atenție nici măcar unor evenimente semnificative precum foametea din Ucraina din 1933, când au murit milioane de oameni. Mulți englezi nu au auzit aproape nimic despre exterminarea evreilor germani și polonezi în timpul actualului război. Din cauza antisemitismului lor, conștiința le-a devenit impermeabilă la această crimă gigantică. În gândirea naționalistă există fapte care sunt în același timp adevărate și neadevărate, cunoscute și necunoscute. Un fapt cunoscut poate fi atât de greu de suportat, încât să fie de obicei dat la o parte, blocându-i-se accesul în procesele logice, sau, invers, poate să intre în toate calculele și totuși să nu fie niciodată admis ca fapt, nici măcar în gând.

Fiecare naționalist este bântuit de convingerea că trecutul poate fi schimbat. El trăiește o parte din timp într-o lume închipuită în care lucrurile se întâmplă așa cum ar trebui – în care, de exemplu, Armada spaniolă a fost un succes ori Revoluția Rusă a fost înăbușită în 1918 – și transferă fragmente din această lume în cărțile de istorie de fiecare dată când este posibil. Mare parte din scrierile propagandiste din vremea noastră nu sunt decât niște falsuri grosolane. Sunt ascunse informații concrete, sunt schimbate date, citate sunt scoase din context și sucite astfel încât să-și schimbe sensul. Întâmplări despre care se consideră că nu ar fi trebuit să se petreacă sunt trecute sub tăcere și, în cele din urmă, negate**. În 1927 Jiang Jieshi a fiert de vii sute de comuniști și totuși în mai puțin de zece ani devenise unul dintre eroii stângii. Realinierea politicii mondiale îl adusese în tabăra antifascistă și așa s-a considerat că fierberea comuniștilor „nu mai conta” sau poate că nici nu se întâmplase vreodată. Scopul principal al propagandei este, desigur, să influențeze opinia contemporană, însă cei ce rescriu istoria sunt probabil pe jumătate convinși că ei chiar completează trecutul cu anumite fapte. Atunci când vorbim despre falsurile foarte bine elaborate care au fost comise pentru a arăta că Troțki nu a jucat un rol de seamă în Războiul Civil din Rusia, ne vine greu să credem că persoanele responsabile mint cu nerușinare. Mai probabil sunt convinse că, în ochii lui Dumnezeu, s-a întâmplat așa cum spun ele, așa că sunt îndreptățite să rescrie datele ca atare. Indiferența față de adevărul obiectiv este încurajată de izolarea unei părți a lumii de celelalte, ceea ce face să fie tot mai greu de descoperit ce se petrece de fapt. Pot exista adesea rezerve reale chiar și în ceea ce privește evenimentele de proporții uriaşe. De exemplu, este imposibil de calculat în milioane, poate chiar în zeci de milioane, numărul morților cauzate de actualul război. Calamitățile despre care se vorbește constant – bătălii, masacre, foamete, revoluții – tind să-i creeze omului de rând impresia că toate astea nu sunt decât scorneli. Nu ai cum să verifici faptele, nici măcar nu ești sută la sută sigur că s-au întâmplat și mereu ți se prezintă interpretări total diferite din