Accentuase fără voie cuvîntul, așa cum făcuse, puține ceasuri înainte, vorbind Siminei. Și accentuînd, simți el însuși un fior străin, absurd, străbătîndu-l de-a lungul șirei spinării.

— Da, da, bîlbîi d-l Nazarie. Mi-este și frică. Dar asta n-are nici o importanță…

— Eu cred că are, spuse Egor mai mult pentru sine. Sîntem oameni în toată firea și ne pierdem cumpătul… Vreau să-ți spun de la început că n-am de gînd să plec.

Îi plăcu glasul lui, dur și sigur, cu care pronunțase ultima frază. Hotărîrea luată îi dădu curaj și o mare încredere în sine. Îi făcea plăcere să asculte. În fond, nu sîntem copii…

— Nu știu în ce măsură sînt îndrăgostit de domnișoara Moscu, adăugă el cu același glas bărbătesc, dar am venit aici să stau o lună încheiată și voi sta. Chiar numai pentru a-mi pune nervii la încercare…

Începu să rîdă, fără prea mult succes. Lucrurile pe care le spusese erau solemne.

— Bravo, tinere, vorbi d-l Nazarie înfierbîntat. N-aș vrea să crezi, totuși, că mi-este atît de frică, încît să nu mai pot judeca. Și, judecînd bine lucrurile, eu nu te-aș sfătui să rămîi. Adaug: nu m-aș sfătui nici pe mine, căci rămîn și eu.

— Ar fi fost penibil să plecați așa, deodată…

— N-aș fi fost primul musafir care pleacă după două zile, spuse d-l Nazarie privind în pămînt. Am aflat lucruri triste și ciudate, tinere, în sat…

— Nu-mi mai spune „tinere”, îl întrerupse pictorul, spune-mi Egor.

— Așa îți voi spune, se supuse d-l Nazarie zîmbind. (Zîmbea pentru întîia oară în noaptea aceea.) Știi, începu el privind încă o dată de jur împrejur, să se convingă că nu-l ascultă nimeni, nu-i lucru curat cu domnișoara Christina. Domnișoara asta frumoasă nu prea și-a cinstit familia. Oamenii povestesc o groază de lucruri…

— Așa sînt țăranii, spuse Egor sentențios.

— Eu îi cunosc mai bine, continuă d-l Nazarie. Nu se născocește așa de ușor o legendă, cu atîtea amănunte odioase. Căci sînt într-adevăr amănunte odioase… Puteai să-ți închipui că fecioara asta de boieri punea pe vechil să bată pe țărani cu biciul, în fața ei, să-i bată pînă la sînge? Și ea le smulgea cămașa… și cîte altele… Trăia de altfel cu vechilul, știa tot satul asta. Și omul ăla ajunsese ca o fiară, de o cruzime bolnăvicioasă, neînchipuită…

D-l Nazarie se opri. Îi era peste putință să povestească tot ce auzise, tot ce-i șoptiseră oamenii la cîrciumă și apoi pe drum, petrecîndu-l spre curte. Îndeosebi amănuntul acela cu puii de găină, cărora domnișoara le sucea de vii gîtul, îi era peste putință să-l repete. Chiar dacă n-ar fi putut crede tot, erau amănunte sălbatice, care îi înghețaseră sîngele în vine.

— Cine ar fi crezut!… spuse Egor gînditor. După chipul ei, nu bănuiai în nici un caz un asemenea suflet. Dar poate nu e totul adevărat. Au trecut de-atunci treizeci de ani, au mai uitat oamenii și le-au mai amestecat cu legende…

— Poate… În orice caz, amintirea domnișoarei Christina a rămas vie în sat. De numele ei se sperie copiii și astăzi. Și apoi, moartea ei, moartea ei îți dă de gîndit. Căci n-au ucis-o țăranii, ci vechilul cu care trăia de cîțiva ani (te-ntrebi ce diavol se zbătea în ea, să apuce calea destrăbălării și a cruzimii de la 16–17 ani)… și vechilul a ucis-o din gelozie. Începuseră răscoalele și…

Domnul Nazarie se opri încurcat. Nu îndrăznea să povestească mai departe. I se părea într-adevăr prea drăcească, prea inumană fapta domnișoarei.

— Nu se mai poate spune? șopti Egor.

— Ba da, se poate… Dar e înfiorător. Oamenii spun că veniseră țăranii de pe alte moșii și ea i-a chemat cîte doi, cîte doi, în iatac, să le împartă averea. Spunea că vrea să-și împartă toată averea, cu acte, numai să n-o omoare… De fapt, se lăsa siluită pe rînd de toți. Ea îi îndemna, chiar ea. Îi primea goală, pe covor, doi cîte doi. Pînă a venit vechilul și a împușcat-o. A povestit la tot satul cum a împușcat-o, dar apoi a fost omorît și el, cînd a venit armata; o parte din oameni au fost împușcați, alții, după cum știi, au înfundat ocna… Nu s-a aflat. Dar familia, rudele, prietenii de-atunci au știut repede.

— De necrezut, șopti Egor.

Își aprinse o altă țigară. Era nervos, emoționat.

— O asemenea femeie într-o casă lasă urme, continuă domnul Nazarie. De-aia mă simțeam eu apăsat, neliniștit, abătut… Și cînd te gîndești că nici nu i-au mai găsit corpul să i-l îngroape, adăugă domnul Nazarie după o scurtă pauză, în care parcă se întrebase dacă trebuie să mărturisească și acest amănunt.

— I l-au zvîrlit undeva, în vreun puț părăsit, spuse Egor, sau poate, cine știe, i-au dat foc…

— Poate… șopti d-l Nazarie pe gînduri. Deși țăranii nu prea ard cadavrele…

Se opri și privi de jur împrejurul lui cu încordare, cu teamă. Arborii parcului rămăseseră departe. Cîmpul se deschidea aici, brăzdat pe alocuri, înecat într-o depărtare sumbră. Nu era un orizont în nici o parte; numai o împletire absurdă de umbre.

— Nu e locul cel mai nemerit ca să vorbim despre „cadavre”, spuse Egor.

D-l Nazarie își vîri mîinile în buzunare, nervos. Parcă nici nu auzise observația lui Egor. Urmărea un gînd sau poate șovăia să-și completeze destăinuirile. Înghițea aerul după obiceiul lui, cu gura larg deschisă, cu fruntea răsturnată. Ce bine se simțea însă, în noaptea aceasta răcoroasă, fără arbori în jurul lui, fără lună deasupra…

— E, în orice caz, ciudată dispariția domnișoarei Christina, începu d-l Nazarie. Oamenii spun că s-a făcut strigoi.

Vorbise foarte firesc, fără nici o tremurare în glas. Privea încă în sus, spre cer. Egor se stăpîni, încercînd să zîmbească.

— Sper că nu crezi și d-ta același lucru, vorbi el cu oarecare ironie în glas.

— Nu mi-am pus niciodată asemenea probleme, răspunse d-l Nazarie. Nu știu dacă trebuie sau nu să cred într-o grozăvie ca asta… de fapt, nici nu interesează…

Egor se grăbi să-l ajute.

— Și eu gîndesc același lucru, spuse el.

Își dădea seama că minte, că spune