— …Nu este însă mai puțin adevărat că toate întîmplările acestea au schimbat și casa, și familia Moscu, adăugă d-l Nazarie. Nu mă mai simt bine acolo… Poate că tot ce ți-am spus acum sînt numai scornirile satului, dar eu simt același lucru, pe mine mă apasă ceva, acolo – și întinse brațul spre parc. I se păru în acea clipă că vede atîtea lucruri înspăimîntătoare, încît începu din nou să vorbească, mai repede, mai precipitat, răsuflînd din piept.

Îl cuprinde frica, își dete seama Egor. Se mira de luciditatea lui; stă atît de aproape de d-l Nazarie, de un om pe care îl cuprinde iar groaza, și-l privește cu destulă seninătate, îl poate analiza chiar. Nu cuteza totuși să privească spre parc. Brațul întins, o clipă, al d-lui Nazarie îl înfiorase mai mult decît toate cuvintele lui înspăimîntate. Poate că vede și el ceva acolo, gîndea Egor. Poate că vede același lucru ca și Simina… Și cu toate acestea, era încă lucid; doar o foarte ușoară neliniște îi înfiora sufletul.

— N-ar trebui să-ți fie frică! spuse deodată, întrerupînd efuziunea d-lui Nazarie. Nu te mai uita într-acolo, spre casă…

D-l Nazarie nu voia sau nu putea să-l asculte. Rămăsese cu ochii ațintiți spre parc. Privea cu toată făptura crispată, aștepta…

— Și cu toate acestea, vine ceva de-acolo, spuse el.

Întoarse capul și Egor. Umbra parcului îi apăru deodată, depărtată, deasă. Nu era nimic într-acolo. Nu se vedea nimic; numai o sclipire mizeră spre stînga, unde se aflau casele.

— Nu vine nimeni, rosti el îmbărbătat.

În acea clipă, auzi un urlet care îi îngheță sîngele în vine. Un urlet de cîine înnebunit; lugubru, infernal. Geamătele se auziră apoi foarte aproape. Și un zgomot surd, de fiară alergată, cu răsuflarea aprinsă. Din întuneric, li se zvîrli între picioare un cîine mare, sur, cu urechile pleoștite, tremurînd și chelălăind. Se trînti la picioare gudurîndu-se, lipindu-și capul de gleznele lor, lingîndu-le mîinile, suspinînd. La răstimpuri, se ridica din țărînă și începea să urle. Același urlet de groază, neînțeles…

— S-a speriat și el, șopti Egor, mîngîindu-l. S-a speriat și el, săracul…

Dar îi făcea bine să-l simtă aici, alături de picioarele lui – un animal cald, viu, puternic. Îi făcea bine, în cîmpul acesta deschis din toate părțile – și închis iarăși, departe de roata aburie a marginilor.

Capitolul VI

Egor visa în acea noapte unul din obișnuitele lui visuri, neinteresante și foarte puțin dramatice. Prieteni din studenție, rude, călătorii fără rost, dialoguri fără nici o logică. De astă dată, se visă undeva, într-un oraș din Franța, într-o cameră străină, ascultînd – rezemat de ușă – convorbirea între un profesor de-al lui și alt tînăr, necunoscut. Se vorbea despre o expoziție recentă de pictură și despre lăzi.

— Îmi plac lăzile încărcate, pline de lucruri ascunse, stranii, exotice, începu tînărul necunoscut. Întotdeauna le privesc cu emoție, așa cum stau ele închise, în prăvălii sau pe cheiuri, purtînd cine știe ce povară sau comoară între pereții lor de lemn…

De la cele dintîi cuvinte, Egor înțelese. Necunoscutul care vorbea era, de fapt, prietenul lui, Radu Prajan, mort demult, mort într-un accident stupid de stradă. L-a recunoscut după glas și după emoția cu care vorbea despre lăzi. Așa vorbea Prajan și în viață; îi plăceau uleiurile, văpselele, pentru mirosurile lor complicate și tari, mirosuri „tehnice”, „sintetice”, pentru mirosurile acelea care îi aminteau de cutii, de lăzi, de tot ce e adus de undeva de departe, dintr-un port exotic sau dintr-o fabrică… Ce schimbat era, totuși, acum, Radu Prajan… Dacă n-ar fi fost glasul lui și cuvintele lui, Egor nu l-ar fi putut recunoaște. Părul îi crescuse acum lung, atît de lung, încît uneori i se părea că are plete pe umeri. La fiecare mișcare a capului, îi fluturau în dreptul obrazului, aproape acoperindu-i urechile. Vorbea necontenit cu profesorul, fără să-l bage în seamă pe Egor. Nerăbdarea lui Egor creștea cu fiecare vorbă spusă. E totuși mort, gîndea el, Prajan e mort de mult. Poate de aceea se sfiește să se întoarcă spre mine, să mă recunoască. Și părul acesta lung, de femeie, tot ca să nu fie recunoscut și l-a lăsat.

Dar chiar în acea clipă, brusc, cu un gest speriat, Prajan se întoarse spre Egor și se apropie de el dintr-un singur pas.

— Pentru că veni vorba despre tine, spuse el repede, păzește-te bine, căci ești într-o mare primejdie…

— Da, înțeleg, șopti Egor. Știu ce vrei să-mi spui…

Erau ochii lui Prajan acum. Figura lui începea să semene cu cea dinainte, cu cea adevărată. Numai părul prea mare, nefiresc și dezgustător de lung pentru un bărbat…

— Și eu mă păzesc, adăugă Prajan scuturîndu-și pletele. Iată, nimeni nu-mi poate face nimic sub pelerina aceasta…

Într-adevăr, Prajan era acum departe, parcă mai ridicat, căci Egor înălță mîna spre el fără să-l poată ajunge. Îl vedea în preajma lui, dar îl simțea totuși depărtat, înalt, inaccesibil. Și în acea clipă înțelese de asemenea că Prajan s-a depărtat de frică, alungat parcă de o putere nevăzută. Alături de Prajan erau acum și profesorul, și încă vreo cîțiva necunoscuți – toți înspăimîntați de ceva care se petrecea sub ochii lor, ceva care se petrecea poate chiar în spatele lui Egor, căci Egor nu vedea nimic, ci îi privea doar uluit de groaza lor, de brusca lor îndepărtare. În jurul lui Egor obiectele se abureau, se ștergeau. Începea și pe el să-l cuprindă frica. Întoarse capul și întîlni alături trupul domnișoarei Christina. Îi zîmbea, ca în tabloul lui Mirea. Dar parcă era altfel îmbrăcată; într-o rochie albastră, cu franjuri, cu dantele multe. Avea mănuși negre, lungi, care îi făceau mai albe brațele.

— Plecați! porunci domnișoara Christina, încrutîndu-se și ridicînd încet brațul către Prajan.

Egor simți o cumplită amețeală la auzul