glasului ei. Se deosebea de toate celelalte glasuri auzite în vis. Parcă venea din afară, din altă lume, și Egor se clătină ca și cum s-ar fi pregătit să se trezească. Domnișoara Christina îi apucă însă brațul și îi șopti aproape de ureche:

— Încet, dragul meu, nu te speria. Ești la tine în odaie, la noi, dragostea mea…

Într-adevăr, decorul se schimbase brusc. Porunca domnișoarei Christina alungase umbrele, alungase obrazul schimbat al lui Prajan, topise pereții camerei străine. Egor privi de jur împrejur uluit. Căută ușa de care se rezemase cu cîteva minute înainte. Totul dispăruse fără înțeles. Se afla în odaia lui; recunoștea cu uimire fiecare obiect. O lumină ciudată, care nu era nici de zi, nici lumină de lampă.

— De cînd te aștept, șopti din nou domnișoara Christina, de cînd aștept un bărbat ca tine, un bărbat frumos și tînăr…

Se apropiase atît de mult, încît Egor simți un insuportabil parfum de violete învăluindu-l. Voi să se dea un pas înapoi, însă Christina îl apucă de braț, reținîndu-l.

— Nu fugi de mine, Egor, nu-ți fie teamă că sînt moartă…

Dar lui Egor nu-i era teamă că stă de vorbă cu o moartă, ci îl stînjenea apropierea ei prea caldă, parfumul prea puternic de violete, răsuflarea ei atît de feminină. Domnișoara Christina era emoționată, era nerăbdătoare – căci răsufla ca o femeie tulburată în preajma unui bărbat.

— Ce frumos ești, ce palid, adăugă Christina.

Se aplecă spre el atît de insistent, încît Egor nu avea unde să se mai retragă. Își înfundă capul în pernă, atît. Căci, de-abia acum își dete seama că el doarme în patul său și că domnișoara Christina se apleacă peste el, încercînd să-l sărute. Aștepta cu groază să simtă buzele ei pe gură, sau pe obraz. Dar Christina se mulțumi să-și apropie mult fața de fruntea lui, atît.

— Nu, pe tine nu vreau, șopti ea, nu te sărut așa… Mi-e teamă de mine, Egor…

Se retrase deodată, oprindu-se cîțiva pași de pat, și-l privi lung. Părea că se luptă cu sine, că încearcă să-și stăpînească o pornire oarbă, puternică. Își mușca buzele. Egor începea să se mire că stă atît de liniștit alături de o moartă. Ce bine că toate lucrurile acestea se întîmplă în vis, gîndi el…

— Dar să nu crezi tot ce ți-a spus Nazarie, continuă domnișoara Christina apropiindu-se din nou de pat. Nu e adevărat, n-am făcut ceea ce spun oamenii despre mine… N-am fost un monstru, Egor. De ceilalți nu-mi pasă ce cred; dar nu vreau să crezi și tu aceleași lucruri absurde. Nu e adevărat, mă-nțelegi tu, dragul meu?! Nu e adevărat…

Ce clar răsunau cuvintele ei în odaie. Numai să nu audă cineva, să creadă că am dormit noaptea asta cu o femeie, gîndi Egor. Dar în acea clipă își aminti din nou că totul se petrece în vis și se liniști, zîmbind.

— Ce frumos ești cînd zîmbești, spuse Christina așezîndu-se pe marginea patului.

Își scoase alene o mănușă și o zvîrli peste capul lui Egor, pe măsuța de alături. Mirosea acum mai puternic a violete. Ce gust prost să te parfumezi într-un asemenea hal… Simți deodată o mînă caldă mîngîindu-l pe obraz. Tot sîngele i se scursese din vine; căci senzația acelei mîini calde – și totuși de o căldură nefirească, inumană – era îngrozitoare. Egor voi să strige de teroare, dar nu mai găsi nici o forță, glasul i se stinse în gîtlej.

— Nu te speria, dragostea mea, șopti atunci Christina. Nu-ți voi face nimic. Ție nu-ți voi face nimic. Pe tine te voi iubi numai…

Vorbea încet, rar, uneori cu multă melancolie în glas. Îl privea nesățioasă, înfometată. Și totuși, în ochii ei sticloși se cobora cîteodată o umbră de infinită tristețe.

— …Te voi iubi cum niciodată n-a fost iubit vreun muritor, adăugă Christina.

Îl privi cîteva clipe zîmbind. Apoi glasul ei se auzi din nou, mai melodios, mai ritmat:

Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde…

Încă de la prima frază, Egor simți o neînțeleasă tulburare copleșindu-l. Cuvintele acestea le mai auzise de atîtea ori. Acum își aducea prea bine aminte: Eminescu, Luceafărul. Și mai înainte tot din Eminescu citase domnișoara Christina. Poetul ei favorit de-atunci, își spuse Egor.

— Să nu te temi, Egor, dragostea mea, spuse încă o dată Christina ridicîndu-se de pe pat. Orice s-ar întîmpla, de mine să nu-ți fie teamă. Cu tine mă voi purta altfel, altfel… Sîngele tău mi-e prea scump, dragul meu… De aici, din lumea mea, eu voi veni în fiecare noapte la tine. La început în somn, Egor, și pe urmă în brațele tale, dragostea mea… Să nu-ți fie teamă, Egor, să crezi în mine…

În acea clipă, Egor se deșteptă brusc. Își amintea cu o extraordinară preciziune fiecare amănunt al visului. Nu mai era înspăimîntat. Toată ființa lui era răvășită ca după un mare efort. Ceea ce l-a mirat întîi a fost parfumul puternic de violete. Își frecă ochii, își trecu de mai multe ori palma pe frunte, dar parfumul stăruia, amețindu-l. Zări deodată, alături de el, mănușa neagră a domnișoarei Christina. Nu m-am deșteptat din vis, își spuse el înspăimîntat. Trebuie să încerc ceva, să mă deștept. Am să înnebunesc dacă nu mă deștept. Se mira el însuși de luciditatea cu care cugeta. Aștepta cu o extraordinară nădejde să se trezească. Dar își simți mîna pe frunte; se surprinse pipăindu-se. Nu dormea deci; nu visa. Își mușcă puternic buza de jos. Simți durerea. Ar fi vrut în acea clipă să sară jos din pat și să aprindă lumina. Dar zări, la doi pași de el, în picioare, nemișcată, silueta bine cunoscută a domnișoarei Christina. Năluca îl țintui pe loc în pat. Egor își strînse încet pumnii, apropiindu-i de corp. Îi simțea. Nici o îndoială; nu mai dormea. Îi era frică