să închidă ochii, dar privi cîteva clipe în jos, apoi privi din nou spre domnișoara Christina. Ea era tot acolo, privindu-l sticlos, zîmbindu-i, învăluindu-l în mirosul ei de violete. Începu să se miște. Doamne-Dumnezeule, carele ești în ceruri, Doamne-Dumnezeule!… Cuvintele acestea răsăriseră brusc în mintea lui Egor, din cine știe ce rugăciune de copil, și le repeta cu răsuflarea tăiată. Domnișoara Christina se opri și zîmbetul ei deveni acum parcă mai trist, mai deznădăjduit. Egor își dete seama că ea știe că se roagă; ea ghicise tot. Ea știe că m-am deșteptat și nu pleacă…

Christina mai făcu un pas. Foșnetul rochiei de mătase se auzea cu o extraordinară claritate. Nu se pierdea nici o nuanță, nici un detaliu. Pașii domnișoarei Christina se împlîntau în tăcerea odăii cu o perfectă siguranță. Pași de femeie, moi, dar vii, emoționați. Cînd se apropie de pat, Egor îi simți din nou trupul și simți aceeași senzație de căldură artificială, dezgustătoare. Carnea toată i se strînse, ca într-un spasm. Domnișoara Christina, privindu-l mereu în ochi, ca și cum ar fi vrut să-l convingă dincolo de orice îndoială de prezența ei concretă, vie, trecu pe lîngă el și-și luă mănușa de lîngă măsuță. Din nou brațul gol, mirosul de violete. Și apoi, tresărirea mănușii care îmbracă mîna, care se întinde ușor, elegant, către cot… Domnișoara Christina continuă să-l privească tot timpul cît și-a petrecut mănușa. Apoi, cu același pas feminin, grațios, se apropie de fereastră. Egor nu avu curajul s-o urmărească. Rămase cu pumnii strînși aproape de corp, țeapăn, acoperit de sudoare rece, singur în întuneric. Se simțea pentru cea dintîi oară în viața lui cumplit de singur, blestemat. Nimeni și nimic din cealaltă lume nu putea ajunge pînă la el, să-l ajute, să-l scape…

Multă vreme n-a mai auzit nimic. Își dete seama că încerca să se păcălească singur, pentru că el știuse clipa precisă cînd domnișoara Christina plecase din odaie. Simțise cum dispare din spațiu prezența ei terifiantă; simțise asta după sîngele lui, după răsuflarea lui. Continuase totuși să aștepte, fără să aibă destul curaj să întoarcă capul spre fereastră. Ușa de la balcon era deschisă. Poate a rămas încă acolo, poate n-a plecat, ci e numai ascunsă. Știa totuși că se teme degeaba, că domnișoara Christina nu mai e în odaie și nici în balcon.

Se hotărî brusc. Sări din pat și aprinse lampa electrică de buzunar. Căută înfricoșat chibriturile. Aprinse lampa cea mare. Lumina prea puternică sperie un mare fluture de noapte, care începu să zboare deznădăjduit, lovindu-se de pereți. Egor luă lampa de buzunar și ieși pe balcon. Noaptea era pe sfîrșite. Undeva, pe foarte aproape, se presimțeau zorile. Erau aburi reci, un văzduh încremenit. Nu tresărea nici un arbore. De nicăieri, nici un zgomot. Îi fu deodată frică de singurătatea lui și se cutremură. De-abia atunci simți cu adevărat cît îi este de frig. Stinse lampa și intră în odaie. Îl lovi un miros puternic de violete. Fluturele continuă să se zbată, lovindu-se cu zgomote surde de pereți, atingînd uneori sticla lampei. Egor își aprinse o țigară. O fumă însetat, fără gînduri. Apoi se ridică din nou și închise ușa de la balcon. Somnul nu i se lipi de pleoape decît cînd începu să se lumineze bine de ziuă și cocoșii cîntaseră pentru ultima oară.

Capitolul VII

Femeia bătea zadarnic în ușă. Era închisă cu cheia și musafirul nu se trezea s-o descuie. Doarme greu, parcă ar fi făcut chef azi-noapte, gîndi femeia, zîmbind sfios. Dar se răcea laptele. Aruncă o privire asupra tăvii încărcate, așezată pe măsuța de alături. Poate l-o scula domnul profesor…

Găsi pe d-l Nazarie îmbrăcat, gata de plecare. În prag, rămăsese cîteva clipe rușinată; îi era greu să-i spună de ce-a venit, să-l roage să deștepte pe d-l Egor.

— Nu cumva ești din satul ăsta? o întrebă domnul Nazarie, văzînd că femeia așteaptă sfioasă.

— Eu îs din Ardeal, spuse mîndru femeia. Dar d-l Egor nu vrea să se scoale. Am bătut în ușă și nu m-aude…

— Așa sînt artiștii, dorm greu, vorbi mai mult pentru sine d-l Nazarie.

Dar era neliniștit. Aproape alergă spre odaia lui Egor. Și bătu cu atîta putere în ușă, încît Egor se deșteptă înspăimîntat.

— Eu sînt, se scuză profesorul, eu, Nazarie…

Auzi cum se învîrtește cheia. Auzi apoi pașii lui Egor, care alergau spre pat. Intră în odaie la un interval decent. Femeia venea în urma lui, cu tava.

— Dormeai adînc după cîte se pare, spuse domnul Nazarie.

— Am să dorm, de acum încolo, foarte adînc, diminețile, vorbi Egor, zîmbind.

Tăcu apoi, privind cum femeia așeză încet tava pe măsuță. Așteptă să plece, apoi întrebă brusc pe Nazarie.

— Spune-mi, te rog, a ce miroase în odaie?

— Violete, răspunse liniștit profesorul.

I se păru că Egor tresare și fața i se face deodată palidă, încercă să zîmbească.

— Vasăzică, e adevărat, spuse el.

Domnul Nazarie se apropie mai mult de pat.

— …E adevărat, continuă Egor. N-a fost vis, a fost chiar domnișoara Christina…

Fără grabă, fără emoție, îi povesti întîmplările din noaptea trecută. Se minuna și el de precizia cu care își amintea toate amănuntele. Vorbea grav, oprindu-se des ca să-nghită. Își simțea gîtul uscat. Îi era sete.

§

Înainte de prînz, Egor află că Sanda este bolnavă. Nu va putea veni astăzi la masă. Își ceru voie să o vadă numai pentru cîteva minute. Cu acest prilej, își va putea scuza și plecarea. Îi va fi ușor să-i spună că nu mai îndrăznește să rămînă, acum, cînd și ea și d-na Moscu sînt bolnave.

— Dar ce s-a întîmplat? întrebă el, încercînd să pară degajat, intrînd în odaia Sandei.

Fata îl privi tristă, luptîndu-se multă vreme cu un zîmbet care nu voia să înflorească. Îi arătă din ochi un scaun. Era singură și Egor se simți oarecum intimidat. Stăpînea în odaie un miros feminin, prea intim, prea cald. Mirosea a sînge.

— Nu mă simt deloc bine, șopti Sanda. Ieri seară am avut amețeli, dureri de cap